„Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei.” Matei 19:14Contrar aşteptărilor cu privire la cum ar trebui să fie un popor care îşi asumă identitatea creştină, şi cum respectă acesta valorile creştine în raport cu omul, cu viaţa, iată că ţara noastră este fruntaşă la numărul de avorturi înregistrate între anii 1958 şi 2008, în 50 de ani numărul de avorturi a depăşit numărul populaţiei actuale, adică 22.178.906 avorturi faţă de 21.504.442 de locuitori ai României înregistraţi oficial în 2008, conform datelor ce aparţin Centrului de Calcul, Statistică Sanitară şi Documentare din Ministerul Sănătăţii. Dincolo de cazurile când din considerente medicale obiective avortul era soluţia pentru a nu pierde viaţa mamei sau din alte motive ce ţinea de făt, milioanele de vieţi curmate sunt o pierdere nerecuperabilă; însă aceste vieţi sacrificate fără a li se da şansa să se nască, arată din amintirea lor desprinsă din statistica oficială starea de decăderea a popoarelor creştine. Poate asemenea cifre ameţitoare şi îngrijorătoare care arată către România, conform cuvintelor lui Vasile Gheţău, profesor de Demografie la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti şi director al Centrului de Cercetări Demografice "Vladimir Trebici", din cadrul Institutului Naţional de Cercetări Economice al Academiei Române, mai pot fi întâlnite „doar în Rusia” cu precizarea că „numărul avorturilor să fie mai mare.” Tot Vasile Gheţău declara pentru România Liberă că nu ştie „să se mai fi petrecut un asemenea fenomen într-o altă ţară europeană”.
Nu mă fac judecătorul celor care au contribuit la creşterea acestei cifre, doar mă întreb cum a fost posibil să se ajungă aici. Mărturisesc că dincolo de căderea morală, de imbolnăvirea afectului şi gândirii raţionale a femeii aflate în situaţia de a da naştere unui copil, de teama care o poate cuprinde cu privire la responsabilităţile care le poate avea în urma venirii pe lume a unui copil, nu pot găsi scuze pertinente, care oricum, oricât ar fi scuzele mărturisite ele nu pot fi justificate. Şi apoi nu este doar femeia responsabilă, mai sunt şi cei care stau în preajma ei, care din „n” motive nu au incurajat viitoarea mamă să poarte sarcina şi să aducă pe lume copilul... aceştia să nu fie luaţi în seamă pentru fapta săvârşită de femeia însărcinată?
Dar cine sunt eu să învinuiesc pe unul sau pe altul? Pot doar observa cu tristeţe, care e subiectivă, că lucrurile se schimbă tragic, nu dramatic, în fiecare zi, viaţa şi valoarea ei nemaiavând mare însemnătate pentru un popor fie el majoritar creştin. Ce popor e acela care îşi ucide copiii nenăscuţi? Este liber? Căci de foarte multe ori se justifică această faptă prin libertatea de a alege să nască sau nu copilul: „E alegerea mea... E alegerea noastră... E viaţa noastră şi noi decidem cum o construim şi pe cine să primim în ea...” Acestea pot fi cuvintele celor ce se cred liberi... Dar aşa să fie? Aceasta nu este libertate, este o înţelegere greşită a ei... Dacă ai libertatea să decizi cine să trăiască sau nu, ce eşti atunci? Liber sau rob? Poate la început, atunci când are puterea să aleagă este liber, dar apoi când glasul conştiinţei, aminirea faptei săvârşite vorbeşte, libertatea piere, iar omul care a ales cade rob propriilor dureri şi regrete... Să fi devenit omul mai mult decât un animal sălbatic? Copiii, chiar din burta mamei merită toate şansele... Acordă infinitul de şanse copilului care creşte in tine, lângă tine... Si tu ai fost ca ei, ca el şi cineva ti-a acordat o şansă. Fii om bun!  http://faptesicredinta.blogspot.com/2011/02/copiii-care-nu-au-putut-sa-aleaga.html