Paseam inspre mare. Era dimineata in zori cand sperantele se aprind o data cu rasaritul soarelui…

Cantecul valurilor mi-a adus o melodie pe buze…era cantul ce uda jertfa de dimineata…si Te-am simtit acolo ! Si cantecului i s-au alaturat vocile marii, vocile pescarusilor…si pacea pacea Ta curgea ca un rau, vindecand rani durute.

Era cantecul  din clipa cand soarele tragea  la o parte perdeaua diminetii si Te zaream printre fasiile de raze ce legau cerul…Deodata, a aparut un nor si prezenta lui m-a tulburat. Totusi, nu am incetat sa cant… si nu dupa mult timp s-au adunat atatia nori si soarele disparuse dincolo…

"Oh, va veni furtuna cu siguranta… !"  imi ziceam…Valurile au inceput sa se certe ele intre ele si norii au intrat si ei la cearta. Si astfel, cerul cu marea se certau…Cerul arunca fulgere si ploaie iar marea ameninta cu valurile ei.

"Doamne, ma clatin !" am strigat…Furtuna s-a aruncat asupra mea.

"Doamne, cum as putea sa-Ti cant?"

"Tu canta, chiar si in mijlocul furtunii!” Asa mi-ai spus…Am inceput sa cant dar  glasul nu se mai auzea ca atunci, la rasaritul soarelui.  Vuietul marii si vajaitul vantului, trosnetul cerului, toate acestea acopereau cantecul meu…

Si-atunci am inteles ca trebuie  sa cant un cantec al inimii…era cantul meu de dor dupa El…

"Doamne, nu-mi pasa daca furtuna ma inghite caci stiu ca voi ajunge Acasa ! Vreau sa-Ti cant, chiar si acum cand norii se razboiesc in sufletul meu… !" Si-am inceput astfel  sa cant notele dorului, printre lacrimi…

Deodata, s-a auzit glasul Tau : "Liniste !"

Si  s-a facut tacere in jurul meu si Te simteam acolo, langa mine, ascultand lacrima mea amestecata cu cantecul de dor…

Erai acolo, chiar in furtuna…Ascultai dragostea mea cantata dintr-o inima duruta…

Era spre seara…