” Pavel  strânsese  o grămadă de mărăcini şi-i pusese pe foc; o năpârcă a ieşit afară din pricina căldurii şi s-a lipit de mâna lui. “

Afară plouă şi e frig şi în sufletul meu e la fel de rece. Cineva, în dorinţa  lui de-a mă ajuta, aprinde  “focul” ca să mă încălzesc. Dar foculnu ţine foarte mult şi dă semne că vrea să se stingă. Mă uit în jur, şi cu o privire care  cere ajutorul cuiva îi  fixez  pe cei  care îşi încălzesc sufletele  la acelaşi foc sfânt ca şi mine şi aştept  ca cineva  să facă ceva  pentru a nu lăsa  focul  să se stingă.

Toţi  sunt comozi; se codesc şi-mi evită privirea; le place să stea. În cele din urmă se ridică Pavel. El m-a observat  şi mă asigură că nu va permite să se întâmple asta. Înţeleg că lui îi pasă de sufletul meu  care începuse să se dezmorţească. Se ridică  brusc, deşi  nici nu se aşezase bine, şi merge să culeagă nişte, , mărăcini”  ca să-i pună pe, , foc”. Cu câtă  dragoste  taie  fratele  creangă cu creangă din grămada de păcat. Îl  privesc  îndelung   şi-mi spun   că la un moment dat va obosi şi se va opri; mi-e  teamă să mă gândesc  ce-ar putea însemna asta  pentru sufletul meu.

- Iată, încă  un braţ de, , mărăcini”, numai buni de aruncat în foc! Spuse Pavel  trezindu-mă  din gândurile  mele tremurânde. Odată aruncaţi în foc simt  o eliberare, o pace lăuntrică adâncă, simt  cum  sufletul se încălzeşte şi parcă  mi s-a mai deschis o pereche de ochi; încep  să văd altfel, să  înţeleg altfel şi, vai ce bine este să  simţi că întregul îţi este cuprins de  căldură sfântă!

Pavel nu oboseşte; mai aduce un, , braţ de mărăcini“  şi altul, şi încă unul  şi-i aruncă în, , foc”. Eu şi ceilalţi, stăm şi-l privim  cum în timp ce taie şi de-aici şi de-acolo se, , zgârie”, se, , loveşte”, ba uneori i se mai, , agaţă" haina în câte-o creangă  şi se luptă cu ea dar de fiecare dată  reuşeşte  să se desprindă. Noi  stăm  nemişcaţi; ne place  la locul nostru; e prea comod ca să ne părăsim locurile şi să-i dăm o mâna de-ajutor. Iată-l că se întoarce. A mai adunat un braţ de minciună, curvie, lăcomie, beţie…

Le  aruncă în, , foc“. Dă să se aşeze şi el ca să-şi tragă sufletul când, brusc, din ultimii, , mărăcini ”  aruncaţi  se desprinde năpârca indiferenţei şi se lipeşte de mâna  care nu se odihnise pâna în acest  moment. Se face linişte adâncă şi toţi privim la Pavel cum se luptă cu năpârca. Totuşi, niciunul nu-i venim în ajutor. În timp ce el luptă de unul singur, noi începem să analizăm  situaţia dându-ne fiecare cu părerea. Într-un final sentinţa  e  pronunţată: , , cu adevărat omul acesta  este un ucigaş, căci Dreptatea nu vrea  să-l  lase să  trăiască…”. Deodată, cu o putere neobişnuită şi supraomenească, Pavel scutură năpârca în, , foc”  şi, spre surprinderea noastră, nu i se întâmplă nimic  rău. Fiecare îl priveşte  uimit pe celălalt şi tăcerea se aşterne din nou între cei prezenţi. Un gând  mă îndeamnă  să merg să-l ajut  pe fratele la legarea rănii, însă, înainte de-a face vreo mişcare mă uit  la ceilalţi; toţi stau  şi parcă aşteaptă ceva. Mai amân  gândul care mă-ncercase adineaori şi în loc să merg să ajut, mă unesc cu ceilalţi  şi aştept să se intâmple ceva. Nu ştiam  exact ce anume aşteptau dar până la urmă am aflat: , , oamenii aceia se aşteptau să-l vadă  umflându-se  sau căzând  deodată mort.”   Ei bine, văzând că nu se întâmplă nimic, ne-am  continuat, , părtăşia”  fără  a ne pocăi de modul  barbar  de-a ne trata  fratele aflat în încercare.

Doamne, ai milă de noi!