Munca excesiva si obositoare ne da impresia ca ne ridicam deasupra altor oameni.

Nu mai suportam slabiciunea, limitele, esecurile; nu mai apreciem oamenii obisnuiti, simpli, umili, dependeti de altii.

Suntem cuprinsi de frenezie si neliniste si numai succesul ne multumeste.

Cand cunoastem pe cineva care nu are aceleasi ambitii si aceleasi preocupari, ne gandim imediat: "E un invins..."

Dar oare avem dreptate?

Oare putem sa le fim superiori?

De ce alergam atata dupa succes?

Oare suntem fericiti ca oameni?

Inaintea Lui Dumnezeu este bine sa reflectam asupra conditiei noastre de creaturi  simple, asupra fratiei dintre oameni, caci toti suntem frati.

Sa-i acceptam pe cei simpli, pe cei umili, pe cei care gresesc ca noi.

Sa-i acceptam pe cei care aleg alta cale si sa incercam totodata sa cercetam goana noastra dupa succes.

Caci, la o adica, nu suntem roboti multifunctionali, perfecti, proiectati cu precizie.

Suntem oameni, si toti suntem capabili sa gresim, sa radem, sa ne imbolnavim si sa murim.