"Fraţii mei, să nu ţinem credinţa Domnului nostru Isus Hristos, Domnul slavei, căutând la faţa omului." (iacov 2:1)

Am avut ocazia să văd oameni, copii ai lui Dumnezeu, care au păreri mai înalte despre ei înşişi decât se cuvine şi prin urmare se cred mai presus decât fraţii lor în credinţă. Fără să-şi dea seama, pentru că mugurele de mândrie le-a orbit vederea spirituală, ei se comportă ca şi cum ar fi la nivel mai înalt chiar decât Dumnezeu. Mă explic acum ce vreau să spun. Dumnezeu, Creatorul a toate, Atotputernicul şi Împăratul Împăraţilor se coboară la nivelul unei case de rugăciune mică, simplă, smerită, sau, atunci când este cazul, se coboarâ chiar la demisolul nu prea estetic al unui lăcaş de rugăciune pentru că este chemat acolo de doi, trei sau mai mulţi fii ai Săi care se adună în Numele Lui. Am văzut că unii oameni, fraţi şi surori  îndesaţi bine cu eul propriu, nu participă la întâlniri frăţeşti în clădiri smerite şi umile; ei le preferă pe cele impunătoare şi somptuoase, cu mobilier şi decoraţiuni interioare de ultimă generaţie, lăcaşe care comunică bogăţie materială dar care de cele mai multe ori sunt lipsite de bogăţia spirituală. Da, această categorie de oameni le preferă pe acestea în schimbul lăcaşelor simple, mici, cu oameni simplii şi fără prea multă avere materială dar care deţin bogăţii spirituale. Domnul Isus, cât a trăit pe pământ, s-a identificat cu cei săraci şi smeriţi; chiar a acceptat să se nască intr-un grajdi cu animale. Care dintre noi acceptăm să ni se nască vreun copil în grajdi? Chiar şi cea mai săracă familie îşi aduce copiii pe lume într-o unitate spitalicească. Mă întreb ce simte Fiul lui Dumnezeu atunci când vede asemenea diferenţe între fraţii Lui răscumpăraţi. El, Regele regilor, a trăit smerit pentru ca şi noi, pulberea pământului, să trăim smeriţi. O inimă smerită îşi acceptă fraţii (şi dovedeşte această acceptare)  indiferent de statutul lor social, de nivelul material şi educaţional şi le slujeşte cu dragoste avându-L ca model pe Domnul Isus.

 EL a fost şi este Fiu de Dumnezeu, Rege al regilor şi Prinţ al păcii, şi totuşi, nu L-a împiedicat nimic să se aplece şi să spele picioarele prăfuite ale ucenicilor Lui; ce exemplu de smerenie autentică! Vi-l puteţi imagina pe preşedintele ţării făcând un asemenea gest? Dar hai să nu mergem aşa departe pentru că, să zicem, el are o scuză: el nu este creştin şi nu cunoaşte poruncile lui Dumnezeu. Să ne gândim la noi care ne numim creştini evanghelici; ne imaginăm noi pe noi  făcând un asemenea gest de smerenie cu dragostea cu care l-a făcut Domnul nostru şi nu doar ca pe un ritual la finalul cinei? Da, sunt de acord că pilda dată de Domnul Isus este pentru a ne arăta că trebuie să trăim smeriţi zi de zi dar chiar şi aşa,   ne-am închina noi în lăcaşe de rugăciune în care se adună cei mai săraci oameni posibil, oameni care nu au un miros prea plăcut şi nici un nivel educaţional măcar mediu; ei nu vin la adunare cu maşina pentru că nu o au dar vin cu Dumnezeu în inimă.

Lipsa de DRAGOSTE divină din viaţa  noastră ca şi creştini  generează lipsă de smerenie şi de evlavie. Câtă unitate ar fi între noi dacă am împlini porunca din 1 ioan 4:21: cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său.  Desigur, atitudinea de lipsă de smerenie nu poate fi generalizată pentru că întotdeauna există şi excepţii, însă partea tristă este că cei care reprezintă regula nu cunosc smerenia ci doar cântă sau predică despre ea.

Oare când ne vom da seama  că dacă vrem  să avem parte de Dumnezeu trebuie să "coborâm" la nivelul lui Dumnezeu?