Sunt un pumn de ţărână trecătoare pe pământ ce tinde spre a deveni nemuritoare în veşnicie. Nepieritoare ca un rod al suferinţelor şi al sacrificiului nepreţuit săvârşit pe dealul Căpăţânii.

 Alerg cu lacrimile în suflet şi – ca altădată – mă caut în haosul ţesut de mâna mea. Mă caut şi-n timp, dar timpul trece pe lângă mine iar eu după el. Grăbim amândoi spre acelaşi vis îndepărtat ce-şi moaie aripa în lacrimile candide ale căinţei mele.

Mă regăsesc în neant. Credeam că sunt clipă aşezată între două eternităţi, că sunt liber şi stăpân peste mine. Dar, nu!

Am fost plăsmuită din suferinţă şi lacrime amare, transformate în picături mari de sânge. Acum sunt urma Ta într-o lume stranie şi neprietenoasă. Voi fi învăluită în raze de lumină când mi-oi sfârşi alergarea.

Dar clipele ce se preling în sfeşnic înfrâng depărtarea dintre prezent şi viitor. Prezentul, poem de flori. Trecutul, un jalnic giuvaier. Viitorul... mă aşteaptă să-l petrec cu Tine... după ce las urme pe urmele Tale...

Cristina Magdalena Frâncu