Din Eden spre alt Eden.

Era dimineaţa devreme, sorele urma să se arate la orizont ca un mire ce iese din camera lui arancându-se cu voioşie pe cerul nesăturat de prezenţa-i îndestulătoare. Aburul ce se ridica din pamânt şoptise toată noaptea cu glasu-i umed acelaşi sunet: “viaţă!, viaţă!” iar acum se pregătea să-şi facă bagajul până când seara îi va fi chemat din nou atingerea revigorantă. Vitejii nopţii urmăreau cu lacrimi în ochi coda concertului stelelor cerului pătrunşi de mesajul de laudă daruit Creatorului. Fusese o noapte cu ploaie de lumină lină dăruită cu drag de luminătorul cel mic: Luna. Pe crenguţe păsărelele nopţii predau ştafeta celor a căror pene viu colorate urmau să încânte ochii iubitori de multă lumină. Din râul ce traversa grădina peştisorii săreau să guste aerul parfumat de cele mai frumoase miresme. Deodată în grădină apăru cea mai frumoasă fiinţă. Prezenţa acestei fiinţe stârnea uimire şi făcea ca orice frumuseţe să pară incompletă. Toate vieţuitoarele îşi primiseră numele din gura ei şi toată creaţia tresărea în prezenţa ei. Era îmbrăcată în slavă, purta strălucirea pe chip, ochii ei radiau pace şi vocea-i unduiri de linişte. Se numea om(!,) şi umbla cu Dumnezeu. Când omul privea cu dor la Creator, aducea prezenţa Lui în vântul grădinii; şi turmele-I simţeau apropierea. Lui Dumnezeu îi plăcea mai mult ca orice să vină în prezenţa omului şi a soţiei sale şi din părtaşia întreită părea că se satură tot universul.

Aceasta urma să fie o zi deosebită. Omul trebuia să îmbogăţească slava lui Dumnezeu şi asta fară să-l fi anunţat cineva. Pe când Eva pregătea micul dejun primi o ofertă ciudată. Şarpele, cel mai înţelept dintre vieţuitoare, alesese în oferta lui de dimineaţă “fructul oprit”. Eva purta acum în mintea ei războiul argumentelor ce aveau să-i frământe urmaşii mii de ani mai apoi, agumentul autosuficienţei umane şi al independenţei totale. Şi toate aceste promisiuni la micul dejun! Işa acceptă, şi-l servi şi pe bărbatul ei. Deodata universul se zgudui! Işa, mama celor vii, îl servi pe primul om cu “moartea”. Slava cu care erau îmbrăcaţi s-a scurs deodată de peste ei, soarele îşi păli lumina, stelele-şi ascunseră orice cântec, pământul îşi clătină de groază temeliile nevăzute, valurile mării cunoscuseră ca un fulger furia dorinţei de a-şi depăşi limitele părând că vor să sufoce toate vieţuitoarele de sub dânsele sub groaza vremelniciei, cerul îşi schimbă limpezimea tulburând natura iar omul se văzu dintr-o data gol! Pierduse scopul încercării! Pe căi nevăzute începu să se umple zidirea de blestem, de moarte, de ură, de dispreţ, de vanitate şi de toate podoabele Morţii. Şi totul într-o clipă!

………………………………………………………………………………………………..

Prin mii de ani de-mpodobire,               Şi-o lumina şi-n sfânta ţară

Cu tot ce-i vrednic de dispreţ               Grădina noului Eden

A străbătut o strălucire                        Când omul îmbrăcat în slavă

A harului fără de preţ.                          Răscumpărat din greu infern,

Din noaptea morţii nedorită                  Va-mbogaţi cu ascultare

Biruitor, Îndrăgostit,                            Slăvita Tatălui mărire

Spre credincioşii de prin vremuri             Lucrând cu sfântă dedicare

Al doilea Soare-a răsărit!                       Restaurat în nemurire!