Ca orice cuplu de tineri recent căsătoriţi, Jonathan şi Gretchen aşteptau cu nerăbdare naşterea primului lor copil.

ALAN, s-a născut după o sarcină aparent normală şi abia la ceva timp de la plecarea din spital au observat unele  nereguli.

Mânca foarte puţin, stătea mult timp aproape nemişcat, iar uneori când respira scotea sunete ciudate.

A fost internat şi după trei luni de investigaţii părinţii au fost înştiinţaţi: copilul se născuse orb, prezenta anomalii semnificative la şolduri, creier, urechi şi stomac. Niciodată nu va putea vorbi şi nu va putea umbla.

Părinţii micuţului Alan au fost devastaţi nu se aşteptau la ceva aşa de grav... 

Au început să se autoacuze şi L-au pus pe Dumnezeu la îndoială "De ce noi?"

Jonathan spunea: "Un lucru pe care îl înveţi repede este să nu-ţi compari copilul cu alţii. Copilul vecinilor noştri are aceeaşi greutate ca Alan, deşi are doar o treime din vârsta lui. Goleşte cu uşurinţă o sticlă în cinsprezece minute. Pentru noi câteva grame sunt o victorie majoră. De ce? Nu este nimic de spus. Ori Dumnezeu ne urăşte, ori aşa îi este dat lui Alan să fie. S-ar putea să nu aflăm niciodată de ce, dar dacă am fi plini de resentimente am distruge şi puţinele bucurii pe care le mai avem."

Părinţii lui Alan au fost asiguraţi de un consilier spiritual că ei nu erau nicidecum răspunzători faţă de suferinţa micuţului. Fiecare copil este un dar de la Dumnezeu, iar Alan este un dar special, foarte special.

Prin el se pot învăţa lecţii preţioase de răbdare şi compasiune. 

Cei doi părinţi se străduiau cu greu să ierte... existau momente când voiau să fugă...nu mai puteau privi în faţă vizitatorii ce le ofereau doar cuvinte goale de simpatie.

În apropierea zilei de naştere ( un an), părinţilor le stăteau în faţă alte incertitudini.

Evoluţii recente ale bolii includeau o trahetomie, perfuzii şi o apendectomie.

Căt de multă suferinţă puteau îndura?

Într-o lume care oferă diagnostice timpurii (şi "terminare ulterioară") ca soluţii pentru copiii cu imperfecţiuni, părinţii lui Alan stau mărturie a valorii fiecărui copil. Ei subliniază faptul că el nu reprezintă o anomalie genetică, ci este o persoană care are să comunice multe, iar ei nu-l vor abandona.

Tatăl micuţului povesteşte: " Mânuţa lui mică se întinde printre tot felul de tuburi să-mi găsească obrazul. În timp ce mă aplec să-l iau din pătuţ, pleoapele lui se ridică uşurel şi-mi zâmbeşte prietenos. Până la unsprezece luni, Alan a fost internat de cinci ori. Am început să nu mai numărăm vizitele la doctor. Venim acasă cu tot mai multe întrebări şi cât mai puţine răspunsuri...multe lacrimi, mai puţină siguranţă...dar în timp ce se cuibăreşte la pieptul meu se uită curios în jur şi îmi zîmbeşte. Acceptarea lui este un balsam pentru inima mea.

Cât de multă durere poate îndura? Ce piedici noi ne mai aşteaptă?

Traheotomia ne-a răpit şi puţinele mici aventuri pe care le preţuiam : sticla cu lapte şi şansa de a introduce o mâncare solidă.

Nu mai auzim gângurit de bucurie, nici plânset de frustare.

Dacă va trăi, ne spune medicul, s-ar putea ca în timp  să nu mai aibe nevoie de aceste tuburi.

"Dacă va trăi..."

Aceste cuvinte ne taie adânc în inimi, dar zâmbetele lui continuă să ne dea speranţe.

El ne învaţă ACCEPTAREA şi astfel- IERTAREA- în fiecare zi!