Psalmul 6:6:

„Nu mai pot gemând!

În fiecare noapte îmi stropesc aşternutul, şi-mi scald patul în lacrimi.”

Pe bună dreptate spunea cineva că viaţa omului începe cu un strigăt şi se sfârşeşte cu un suspin.

Aşa a fost de la început.

Adam, când a deschis ochii pentru prima dată, după ce Creatorul i-a suflat suflare de viaţă, a strigat plin de bucurie: AVA, adică Tata; dar, apoi, datorită păcatului neascultării a fost nevoit să-şi ducă traiul, cu trudă şi cu suspinuri.

De câte ori nu a plâns Adam în cei 930 de ani, pe care i-a trăit pe pământ, despărţit de Tatăl şi Creatorul său.

Câte lacrimi amare au vărsat ochii lui văzând pe fiul său, pe Abel, ucis de către fratele său Cain.

Avraam a plâns la mormântul Sarei.

Iosif a plâns la întâlnirea cu fraţii lui, aşa de tare, încât l-a auzit tot Egiptul.

Domnul Isus, Mântuitorul, a plâns pentru Cetata Ierusalimului.

Dar a plâns şi în faţa mormântului lui Lazăr.

Însă Domnul a plâns nu pentru că Lazăr era mort, pentru că ştia că numai după câteva clipe Lazăr va ieşi din mormânt, viu, la chemarea Sa.

Ci Domnul plângea din pricina necredinţei celor din jurul Său.

De multe ori suntem şi noi în faţa unor tablouri care stârnesc lacrimi.

Însă avem o nădejde vie. O nădejde bazată nu pe ritualuri nici pe mituri ci pe Adevărul lui Dumnezeu care spune în Apocalipsa 21:4 „Domnul va şterge orice lacrimă din ochii noştri şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire nici ţipăt, nici durere, pentru că lacrimile dintâi au trecut.”

Totuşi lacrimile ni le-a dat Creatorul.

Mai întâi ca să ţină globul ocular umed şi curat.

Dar în acelaşi timp, Domnul ne-a dat lacrima şi ca o supapă de eliberare.

Faptul de a plânge nu este o ruşine, suflet drag.

Ori de câte ori simţi nevoia să te descarci, lasă să-ţi curgă lacrimile, pentru că împreună cu tine plânge Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus.

De multe ori te podidesc lacrimile din pricina „văii umbrelor morţii” prin care treci pe pământul acesta.

Alteori din pricina durerilor, a suferinţelor, a întristărilor de tot felul inima îţi este inundată şi îţi curg lacrimi pe obraz.

Ezechia, spune Cuvântul Sfânt în 2 Împ. 20:3 că „a vărsat multe lacrimi”, pe când era bolnav.

Apostolul Pavel spune în Faptele Apostolilor 20:19, că din pricina uneltirilor iudeilor „a slujit cu multe lacrimi.”

Dar lacrimile sunt şi simbolul compasiunii „plângeţi cu cei ce plâng”, spune Scriptura.

Apoi sunt lacrimi de căinţă.

În Ps. 84:18 Cuvântul Domnului spune: „Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.”

Am o veste bună, suflet drag, şi te încurajez, pe calea aceasta, să ştii că, după o noapte plină de suferinţă şi lacrimi amare, vine o dimineaţă cu veselie.

Vine o dimineaţă în care Însuşi Domnul nostru Isus va şterge orice lacrimă din ochii noştri şi ne va muta din „valea” aceasta a plângerii, pe meleagurile cereşti, în Casa Tatălui Sfânt, unde S-a dus să pregătească loc tuturor celor ce vor fi crezut în El.

Da, tuturor celor ce pe pământul acesta s-au căit de păcatele lor şi au vărsat multe lacrimi, Domnul Isus le făgăduieşte viaţa veşnică, într-un loc unde nu vor mai fi dureri, nici necazuri şi nici lacrimi.

Până atunci, însă, Domnul Isus scrie în cartea Sa toate lacrimile tale şi toate lacrimile mele, adunându-le în burduful Său, cf. Psalmului 56:8.

Doresc ca Domnul să ne binecuvinteze şi să ne schimbe lacrimile de durere, lacrimile de întristare, în lacrimi de bucurie. Amin.