"De când îmi pot aminti - povesteşte Susana - am avut o relaţie dificilă cu mama.  Mă temeam de ieşirile ei de mânie, de limba ei înţepătoare şi sarcastică şi nu m-am simţit niciodată în stare s-o mulţumesc.

În consecinţă, eram furioasă pe ea - cu o ciudă adâncă, ascunsă, mocnită, care m-a determinat să mă închid faţă de ea.

Mă hrăneam cu amintiri despre mici nedreptăţi ale copilăriei, a unor cuvinte tăioase şi a câtorva izbucniri - nici una demnă de amintit.

Am devenit extrem de sensibilă la mustrările ei şi mă simţeam imediat respinsă.

N-am avut niciodată o relaţie deschisă în care să ne putem împărtăşi una celeilalte.

Mai degrabă m-am deschis altor adulţi, în special învăţătorilor şi profesorilor mei.

Mama avea reţineri faţă de ataşamentul meu, dar nu s-a exprimat niciodată. Îmi amintesc cum doream să fiu luată din familia mea şi adoptată de altcineva.

De asemeni, mă stăpânea un puternic sentiment fizic de neapartenenţă la familia mea.

În dorinţa mea de a fii acceptată, mă străduiam să fiu bună ascunzând adevăratele sentimente.

Noi, copiii nu aveam voie să întoarcem vorba părinţilor şi nici să spunem "nu" vreunui adult.  "Voi sunteţi copii, şi nu  trebuie să fiţi auziţi, ci doar văzuţi" - ni se amintea deseori.

Devenind adolescentă, lucrurile s-au agravat. Am găsit câteva metode de a-mi manifesta furia subtil şi de a face ce voiam.

Reuşeam bine să mă ascund de mama şi să mă răzbun.

Am ajuns să am o relaţie foarte apropiată cu preotul din parohia noastră care petrecea timp îndelungat cu părinţii mei.

După o vreme, relaţia s-a încheiat. M-am căsătorit , dar relaţia mea cu mama era nesigură, ciudată, deoarece aveam trăiri contradictorii dorind să-i fac pe plac dar şi să mă răzbun.

În acei ani, mama a trecut prin situaţii dificile de crize emoţionale şi fizice.Eu nu am reuşit să-mi arăt înţelegerea faţă de ea.

Devenisem alcoolică şi am început un program special de dezalcoolizare.
Abia în această perioadă am început să am o oarecare părtăşie cu ea.

Aceasta datorată faptului că începusem să intru într-o stare de pocăinţă faţă de Dumnezeu.

Atunci am aflat adevărul. Mama mea suferea  datorită unor răni grele din copilăria sa.

Am înţeles partea mea de vină în relaţia cu ea şi am simţit nevoia să-mi cer iertare.

Între timp, devenisem membră a unei biserici baptiste din localitate.

Am cerut iertare pentru faptele mele din trecut şi i-am spus că am iertat-o şi eu

De asemeni şi mama şi-a cerut iertare pentru rănile cauzate.

Acesta a fost momentul vindecării pentru amândouă.

Mi-a îngăduit să mă deschid, iar eu am fost sinceră.

Mi-am exprimat dorinţa inimii de a o iubi şi de a fi iubită pentru ceea ce eram şi nu pentru ceea ce credeam că pot dărui.

După recunoaştrea mâniei, Susana şi mama ei au început reconstrucţia relaţiei lor.

Trecutul nu mai conta. Conta doar deschiderea pentru ca astfel, Dumnezeu să poată lucra.

Chiar dacă nu au putut uita, trebuia să creadă în puterea de a ierta.

Adevărata vindecare vine numai prin iertare."