"Trebuie să fii tare flămând după atâta săpat! Am să-ţi aduc o plăcintă cu mere. Îţi place plăcinta cu mere? Stai aici până merg să-ţi aduc o bucăţică."

Era o văduvă de optzeci de ani şi ştiam că îi trebuiau cel puţin zece minute să facă drumul până la bucătărie, darmite să mai şi pună plăcinta pe farfurie. M-am aşezat la masă, întrebându-mă cât mai am de stat acolo până să-mi capăt plata şi să-mi iau tălpăşiţa.

Trataţia gazdei era ceva tipic pentru zona aceea: mere aburind într-un înveliş de aluat frumos rumenit, şi lapte rece într-un pahar înalt. Am devorat totul.

De-abia se aşezase şi femeia în capul mesei să savureze bucata ei de plăcintă, când a observat că farfuria mea era goală. "Să-ţi mai aduc o bucată!" N-am refuzat-o. Ajunse în bucătărie înainte să pot deschide gura. Ciudat cât de repede se putea mişca uneori! Plăcinta era grozavă, laptele rece, şi, cât ai clipi, am dat gata şi a doua porţie.

Între timp, femeia vorbea întruna. Simţeam groaza nemărturisită de a locui în vecinătatea ei- ultimul lucru pe care ţi-l doreai era să te prindă doamna Black. Toţi avem parte de câte o doamnă Black în viaţa noastră! Deşi eram foarte tânăr, am început să reflectez: Cum putea cineva să fie atât de orb la semnele clare din faţa lui? - Cum de nu vedea că vreau s-o şterg de-acolo cât mai repede?

După vreo zece ani de la acea întâmplare, într-o după amiază de luni, ceva din mine îmi şoptea parcă: Trebuie să-i spui doamnei Black!

Fusesem vineri seara la o întâlnire a burlacilor iar acolo îmi dăruisem viaţa Lui Isus. Încă nu spusesem nimănui. Într-un fel însă, am ştiut că trebuie să-i spun doamnei Black.

Era o după-amiază splendidă de primăvară, în mai, şi doamna Black întindea nişte rufe la uscat. M-am îndreptat spre gardul ei. "Doamnă Black, ştiţi ce înseamnă NĂSCUT DIN NOU?"

A lăsat totul baltă şi m-a privit cu o expresie de totală surpriză şi încântare. "Asta-i bună! Păi, cum să nu ştiu?"

În definitiv, fusese soţie de pastor! "Ei, bine, cu două zile în urmă, m-am născut din nou."

S-a uitat la mine şi mi-a zis pe un ton categoric: "Să nu te mişti de-aici!"

Am rămas pe aleea de la intrare, lângă gard, urmărind-o cum mergea cu greutate spre uşa din spatele casei, urcând treptele cu ajutorul bastonului. După zece minute a apărut din casă, s-a îndreptat spre mine şi mi-a întins cea mai mare şi mai delicioasă felie de prăjitură cu ciocolată pe care am mâncat-o vreodată. Mi-a zâmbit şi mi-a spus:"Mănânc-o toată!" Am înfulecat prăjitura cu ciocolată în vreme ce ea a rămas pe loc, fixându-mă cu privirea.

În cele din urmă, a rupt tăcerea: "De cinsprezece ani, de când te-ai mutat aici, m-am rugat în fiecare zi pentru tine şi pentru Paul (prietenul meu care locuia în cealaltă parte a casei ei) - m-am rugat în fiecare zi să ajungi să-L cunoşti pe Isus"