După mulţi ani, m-am întâlnit cu o prietenă din copilărie. Cât era de schimbată!

În anii pe care îi petrecusem împreună era foarte agitată, plină de idei, de dorinţe şi extrem de orgolioasă şi de dominatoare, ceea ce se accepta în cercul nostru de prieteni pentru că avea şi multe calităţi care compensau asemenea defecte.

Pe cât de mândră era, pe atât era de generoasă! Cu aceeaşi putere cu care îşi impunea şi îşi apăra ideile, înţelegea şi apăra şi punctul de vedere al altora.

Însă când ne-am reântâlnit după ani, am rămas surprinsă: prietena mea era cu totul alta!

Este în continuare entuziastă, plină de viaţă şi de iniţiativă, dar acum este şi calmă, senină, cumpătată, ne lasă să vorbim până la capăt, fără să ne mai întrerupă.

Ce s-a întâmplat, ce anume i-a dat acest echilibru, această maturitate?

Fără să îndulcesc situaţia, pe scurt, pot să spun că ceea ce a schimbat-o a fost suferinţa.

În primul rând, suferinţa provocată de o căsătorie cu probleme, în care soţul tindea să domine, iar relaţiile cu familia lui nu erau nici ele strălucite, pentru că aparţineau unei culturi mai rigide, mai stricte.

Apoi, când a ajuns la un oarecare echilibru din acest punct de vedere, a fost lovită de cancer.

Am întrebat-o: "De unde ai atâta putere?"

"Am învăţat din suferinţe" mi-a răspuns "fiindcă suferinţa este un dascăl excelent".

Dacă nu s-ar fi obişnuit cu micile suferinţe de zi cu zi nu ar fi avut puterea să accepte cu atâta seninătate acest moment.

Doar Dumnezeu ne poate da această putere, această înţelepciune.