O, câtă repulsie le trezeam celor care mă vedeau. Cei cinci ani de lepră mi-au lăsat degetele înconvoiate. Îmi lipseau buricele degetelor, bucăţi dintr-o ureche şi din nas. Când mă zăreau, taţii îşi luau repede în braţe copiii. Mamele le acopereau faţa. Copiii mă arătau cu degetul şi se holbau la mine.

Cârpele de pe trupul meu nu reuşeau să-mi acopere rănile. Nici gluga de pe cap nu reuşea să-mi ascundă furia din ochi. Nici măcar nu încercam să o ascund. Oare în câte nopţi mi-am scuturat pumnul mutilat spre cerul tăcut?

"Ce am făcut eu ca să merit asta?" Însă nu venea nici un răspuns...

Unii cred că am păcătuit. Alţii cred că părinţii mei au păcătuit. Nu ştiu. Tot ce ştiu e că m-au obosit atât de mult toate acestea: dormitul în colonie, duhoarea de aici. M-a obosit atât de mult sunetul clopoţelului pe care mi s-a cerut să-l port la gât pentru a-i avertiza pe oameni în legătură cu prezenţa mea. De parcă aş fi avut nevoie de el. O singură privire şi toată lumea începea să strige: "Necurat! Necurat! Necurat!"

Cu câteva săptămâni în urmă mi-am adunat curajul şi am luat-o pe drumul care duce spre satul meu. Nu aveam de gând să intru în sat. Voiam doar să arunc o privire spre ogoarele mele. Să-mi văd din nou din depărtare casa. Şi să zăresc pentru o clipă, dacă aveam şansa, chipul soţiei mele. Nu am văzut-o. Însă am văzut câţiva copii care se jucau pe o pajişte. M-am ascuns după un copac şi i-am privit cum aleargă şi se rostogolesc pe iarbă. Feţişoarele lor erau atât de fericite şi râsul lor era atât de contagios că pentru o clipă, doar pentru o clipă, nu m-am mai simţit un lepros. M-am simţit fermier. Tată. Om.

Cuprins de bucuria lor, am ieşit de după copac, mi-am îndreptat spatele, am tras adânc aer în piept... şi ei m-au observat. Înainte de a mă putea retrage, ei m-au văzut. Şi au ţipat. S-au împrăştiat. Cu toate acestea, un copil a rămas în urma celorlalţi. S-a oprit şi s-a uitat în direcţia în care eram. Nu ştiu şi nici nu pot să afirm cu certitudine, însă cred, chiar cred, că era fiica mea.

Acea privire m-a determinat să fac pasul pe care am decis să-l fac astăzi. Sigur că a fost un gest nechibzuit. Sigur că a fost riscant. Însă ce aveam de pierdut?

El Îşi spune Fiul Lui Dumnezeu. Fie  că îmi va auzi plângerea şi mă va ucide, fie că va da curs cererii mele şi mă va vindeca.

Aşa gândeam în acele clipe. Am venit la El ca să-L înfrunt. Mişcat nu de credinţă, ci de o furie amestecată cu disperare.

Dumnezeu a fost Cel care a adus această calamitate asupra trupului meu, şi El va fi Cel care îi va pune capăt - într-un fel sau altul.