Oamenii bogaţi au făcut icoane, catapetezme-aurite şi strane,

însă Dumnezeu n-a venit în locul astfel îngrădit.

Bogaţii stăteau groşi, împovăraţi -  şi se uitau la sfinţii frumos îmbrăcaţi.

În vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci, făcându-i să înflorească.

Fugea la săraci, cerându-le mămăligă şi ceapă.

Era când câmpie verde, când apă.

Alteori se făcea mic, şi se-ascundea în floarea de finic,

ori s-apuca să crească-n păpuşoaie, s-ajute furnicile la muşuroaie,

să dea pământul mană şi ploaie.

Avea atâtea de făcut Dumnezeu, şi oamenii Îl supărau mereu,

cerând unul pentru altul rău.

Îi auzea strigând: "Pământul meu!"

Îi vedea punând semne de hotar, ciopârţind, împărţind minunatul dar.

Atunci se supăra: pornea furtuna.

Cu secetă şi ploaie-ngheţată lovind într-una,

se făcea mare şi înfricoşat, ca muntele cu păduri îmbrăcat.

Până venea o pasăre la el. Codobatura, sau un porumbel,

şi spunea: "Doamne, mi-a căzut puiul  jos.

Zi să se facă iară frumos, să răsară soarele şi să-l găsesc..."

"Facă-se voia ta, sol păsăresc..."

Şi Dumnezeu punea fulgeru-n teacă

şi s-apuca alte lucruri să facă.