Era odată un băieţel ce locuia împreună cu părinţii săi într-o colibă,undeva la marginea satului bătrân.Deşi avea doar 12 ani,acel băiat îi întrecea pe toţi copiii bogaţilor în statură şi în isteţime.Bătrânii satului veneau să-l asculte cum vorbea şi cum povestea.Ochii săi mari şi verzi te făceau să-i crezi spusele,deşi pe unii îi supăra.Zicea adevărul fără să se ruşineze şi îi mustra pe cei ce nu făceau un lucru bun,spre a se face mai îneţelepţi.Părinţii lui,săraci şi de multe ori înfometaţi,se bazau pe el să le aducă o pâine cinstită în casă.
Tatăl său era şchiop,iar mama sa avea grijă de el.Băieţelul era iubit de părinţii săi şi  preţuit în ochii lor pentru ceea ce făcea şi pentru vorbele sale înţelepte.Lucas,căci aşa se numea băiatul,de multe ori încercase să-şi explice purtarea şi gândirea sa,dar nu putea.Ştia că este un dar pe care doar puţini îl primesc,dar vroia să ştie de unde şi de cine i-a fost dat.Se ferea cât de mult putea de lucrurile rele pe care le făceau ceilalţi copii şi încerca să ajute cât mai multă lume.

De aceea,zi de zi lucra pe la oameni pentru un bănuţ sau pentru o pâine caldă,dar de fiecare dată i se dădea mai mult.Sătenii îl iubeau pe acest băieţel,iar mamele plângeau de fiecare dată când le recita o poezie despre dragostea de mamă.Părinţii lui erau oameni buni de asemenea.Coliba în care locuiau ei,era defapt doar o cămăruţă plină de spărturi,iar şoriceii îşi aveau căsuţa tot acolo.Iarna nu se putea face foc deoarece putea să se aprindă,aşa că păturile găurite de vreme le erau singura sursă de căldură.
Părinţii lui Lucas se rugau pentru un miracol de Crăciun.Vroiau o căsuţă cât de mică,dar în care să-şi poată face focul fără vreun risc,şi vroiau mai multe cămăruţe,căci una nu era îndeajuns.Lucas vedea lacrimile din ochii părinţilor săi,şi le ştergea cu mâinile sale asprite de vântul rece al iernii.

-Scumpii mei părinţi,nu plângeţi pentru mine.Sunt destul de puternic şi pentru această iarnă.Totul va fi bine,nu vă îngrijoraţi.,dar el ştia cât era de slab,şi că le spuse asta doar pentru a nu mai plânge.
-Copilul nostru iubit.Dinainte de a te naşte ştiam că vei fi un copil deosebit.Visul acela s-a adeverit.,îi spuse mama cu ochii încă înlăcrimaţi,în timp ce-şi mângâia puiul.
-Ce vis,mama?,o întrebase Lucas curios.
-Într-o noapte friguroasă ca aceasta,când încă eram însărcinată cu tine am avut un vis sau poate chiar a fost real,nu ştiu.Era în mijlocul nopţii şi am deschis ochii.În faţa mea se afla o fiinţă îmbrăcată în alb ce mi-a spus:"Nu te teme,îţi aduc o veste bună.Copilul pe care îl porţi în pântece va fi un copil deosebit pe care Dumnezeu l-a ales pentru un plan măreţ.În el se ascunde un mister,o mare comoară.Iată ce ţi-am spus.".Şi dispăruse.Fiinţa aceea îmbracată într-o haină albă orbitoare se făcuse nevăzută.Iar apoi am adormit iarăşi.
-Acuma înţeleg!Mama,îi spuse Lucas privind-o în ochi,ştiu de unde am primit acest dar.De la Dumnezeu!
-Da,scumpul meu.

Şi în noaptea aceea,băiatul şi mama adormiră îmbrăţisaţi.Dimineaţa se treziră într-o cameră frumos mobilată.Speriaţi,tresăriră şi cercetară întreaga casă să vadă dacă nu e nimic care să le dea detalii cu privire la locul în care se aflau.Era o casă cu etaj,toată mobilată în lemn masiv,iar în bucătărie masa era plină.
Lucas cercetă şi el casa şi găsi un bilet pe care scria:
Miracolele se întâmplă de Crăciun.Bine aţi venit în noua voastră casă.Iar pe spatele biletului era scris:De la Dumnezeu.

www.intrebarileinimii.blogspot.com