Iudita, locuia pe colinele de la marginea Ierusalimului. Natanael, era un tânăr născut chiar în cetate.

Pentru Iudita, idila a început cu mult înainte de logodna ei cu Natanael. Când s-au întâlnit, ea nu era decât o fetiţă ce aducea apă de la fântâna aflată în afara zidurilor cetăţii Ierusalim, iar zâmbetele ce le-au schimbat prima oară între ei au atras atenţia părinţilor.

Anii au trecut, ei au devenit buni prieteni aşa că părinţii lor au început să facă planul nunţii. Ei au luat decizia, iar tinerii au acceptat-o aşa cum era obiceiul la evrei. Clopoţeii nunţii au început să bată pentru amândoi, când Natanael a făcut primul pas. Ilecând de acasă din Ierusalim într-o dimineaţă, el a străbătut drumul până în satul Iuditei, să vorbească cu tatăl ei despre logodnă. Apropiindu-se de casă, lui Natanael îi transpirau palmele - tradiţia evreiască dădea logodnei o importanţă mai mare decât nunţii în sine!

El ştia că erau două lucruri de discutat referitor la încheierea logodnei: mai întâi, trebuia să-i ceară tatălui mâna fiicei, apoi trebuia să dovedească familiei Iuditei că dispunea de cele necesare pentru a asigura viitoarei soţii o existenţă decentă. O iubea mult pe Iudita. Şi nu a fost dezamăgit, tatăl fetei, fiind bucuros să-i dea mâna fiicei sale. Natanael avea acum mireasă iar contractul logodnei era parafat.

Într-o ceremonie oficială, s-a confirmat legământul bând amândoi din aceeaşi cupă de vin. Era un frumos simbol al legământului de căsătorie. Invitaţii s-au îmbrăţişat cu dragoste şi cu lacrimi în ochi. Natanael şi Iudita erau acum uniţi astfel că doar prin divorţ putea fi desfăcută legătura.

Natanael se întoarse începând să pregătească locuinţa.  Era nevoie de aproape un an după care se va întoarce să aducă mireasa în căminul lor.

Iudita ştia că mirele ei va fi credincios promisiunii făcute. Începu să strângă cele necesare pentru noua ei casă, să înveţe totul pentru a fi o bună soţie. Se topea de dorul mirelui... despărţirea părea să nu aibe sfârşit.

Într-o dimineaţă însă, Iudita şi-a dat seama că trecuse aproape anul...ştia că mirele ei poate sosi în orice clipă! Ştia că vor veni după ea cavalerii de onoare. Ei vor veni după obiceiul lor, noaptea. A plecat degrabă să-şi înştiinţeze domnişoarele de onoare ca şi ele să fie pregătite în orice clipă.

Într-o seară, târziu după cină, Iudita auzi în depărtare o voce slabă: "Iată mirele!" Se duse să mai verifice odată lucrurile strânse nădăjduind că şi prietenele ei au auzit glasul.

Natanael se apropia de sat într-o procesiune luminată de torţe. Localnicii au început să transmită repede din casă în casă marea veste. Domnişoarele s-au grăbit spre casa Iuditei ajutând-o să îmbrace rochia de mireasă. Când toate erau gata, în faţa casei ei, procesiunea cu torţe s-a oprit. Lămpile cu ulei împrăştiau în jur lumină. Domnişoarele şi-au început cântările.

Şi afară se cânta...era multă bucurie! Mireasa îşi acoperi faţa cu voalul.

În mijlocul cântecelor, a râsetelor, mireasa şi prietenele au ieşit afară. La apariţia miresei, mulţimea a izbucnit în strigăte de bucurie. Cei doi s-au luat fericiţi de mână...ochii le jucau în lacrimi de fericire... aşteptarea a luat sfârşit! Au pornit spre casa mirelui. Acolo, era pregătit ospăţul de nuntă.

După datina evreiască, tinerii au lăsat nuntaşii să petreacă şi s-au îndreptat spre odaia de nuntă.

Ospăţul a durat şapte zile, numite pentru mireasă "zilele tăinuirii" căci ea nu s-a mai arătat în tot acest timp.

La sfârşitul celei de-a şaptea zi, mirele şi-a scos mireasa din odaie, de data aceasta având voalul dat la o parte pentru ca toţi cei prezenţi să o poată săruta. Toţi aplaudau de bucurie.

Din ziua aceea, Natanael şi Iudita au trăit fericiţi până la sfârşitul vieţii lor!