EXISTĂ POLITICĂ CREŞTINĂ?

Nu doresc să se înţeleagă că vreau să fac propagandă unor sisteme politice, intenţionez doar să mai amintesc încă o dată care sunt datoriile fiecărui om care trăieşte pe acest pământ, făcând parte dintr-un popor şi care se supune legilor unei ţări, participând prin existenţa sa la viaţa de zi cu zi din societate.

Am vrea să spunem că politica nu înseamnă neapărat putere, carieră personală, influenţă şi bani, cum se crede de obicei. Politica  nu reprezintă numai „afaceri necurate” de care ar trebui să te ţii departe. Corupţia, scandalurile financiare şi vânzarea avutului public pe nimic, care sunt la ordinea zilei în multe din ţările post-comuniste aflate în tranziţie, sunt factori descurajatori.

Obiectivul primar al politicii îl reprezintă buna organizare a convieţuirii noastre. Aristotel spunea că politica ne priveşte pe toţi; nu este atributul câtorva specialişti. Deciziile politice influenţează viaţa de zi cu zi. Nu ne putem sustrage acestor influenţe chiar dacă, dezamăgiţi de situaţie, încercăm să ne retragem undeva departe de lume. Această formă de retragere în viaţa personală era una din strategiile de supravieţuire a creştinului din perioada comunistă: încercarea de a sta cât mai departe posibil de viaţa publică. Partidul avea grijă de tot şi orice formă de implicare putea deveni periculoasă.

Dacă tot am adus în discuţie cuvântul politică, vom încerca, fără a intra prea mult în detalii, să dăm un răspuns, la întrebarea: „Există de fapt politică creştină?”

Am amintit mai sus un cuvânt şi anume, cel de democraţie, care întruneşte în sine sensul unei teorii creştine de guvernare. Dar există de fapt o politică, care se poate numi creştină în adevăratul sens al cuvântului? Şi dacă există, cum poate aceasta deveni politica majoritară, cum poate atinge persoane care nu sunt creştine, care sunt ateiste sau împărtășesc o altă religie decât cea creştină?

O politică creştină în sensul strict al cuvântului nu există. În Noul Testament nu există un program politic, doar dacă privim predica de pe munte ca pe un program politic. Aceasta se datorează faptului că pentru Isus Cristos este foarte important să se delimiteze de imaginile politice ale lui Mesia existente pe atunci. Evreii îl aşteptau pe Mesia ca pe un conducător politic, care îi va elibera de jugul stăpânirii romane. În schimb învăţătura lui Cristos vizează strict mântuirea spirituală a omului și etica personală.

Spre deosebire de religia creştină, Islamul conţine în Coran şi Şaria, o multitudine de reguli concrete pentru ordinea socială şi juridică. Şi Vechiul Testament conţine ample cărţi legislative, care reglementează mari părţi ale vieţii. Evanghelia conţine doar referiri indirecte la viaţa socială, cum ar fi cele privind impozitele, relaţiile cu semenii sau unele în legătură cu căsătoria.

Din aceasta nu se poate concluziona că Isus Cristos a fost un om apolitic, care nu s-a interesat de problemele politice din timpul Său. El era un cetăţean care urmărea cu foarte mare atenţie evenimentele politice. Unele dintre pildele Sale se referă la situaţii politice contemporane şi au atras atenţia ascultătorilor Lui, chiar mesajul real este întotdeauna unul spiritual.

Teologia creştină cunoaşte două tipuri de revelaţie: cea generală şi cea specială. Prima reprezintă comunicarea lui Dumnezeu despre Sine făcută tuturor oamenilor, din toate vremurile şi din toate locurile. Revelaţia specială, pe de altă parte, implică comunicările şi manifestările speciale ale lui Dumnezeu adresate unor persoane speciale, în anumite vremuri, comunicări şi manifestări la care avem acces acum doar prin consultarea unor anumite scrieri sacre. Prin revelaţia specilă luăm legătura  cu învăţătura lui Isus, de care n-am şti nimic fără cuvintele Lui, deoarece aceste adevăruri nu pot fi atinse prin puterea minţii noastre, ci prin acţiunea Duhului Sfânt. Revelaţia generală, în schimb, conţine întreaga creaţie, care se află ca o carte deschisă în faţa noastră şi pe  care o putem cunoaşte prin forţa raţiunii noastre. Ea este accesibilă cercetării noastre ştiinţifice. Pe scurt, creaţia este expresia faptelor lui Dumnezeu iar revelaţia specială este expresia Cuvântului lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu se poate contrazice, deci, nu poate exista un dezacord între revelaţia generală şi cea specială. Credinţa şi ştiinţa nu se contrazic şi dacă pare a exista un dezacord în unele locuri, atunci aceasta nu este decât o concluzie a unei cercetări superficiale.

Ce concluzie putem trage de aici? Prin metodele ştiinţifice ale sociologiei, ale medicinii, ale ştiinţelor economice etc., asistate îndeaproape de Duhul Sfânt, putem recunoaşte, analiza şi descoperi care este adevărata esenţă a omului, a societăţii, a dreptăţii, a libertăţii etc.

Deci, o politică creştină, în sensul că ea poate fi distinsă direct din Evanghelii, nu există, dar o politică dusă de persoane care se lasă inspirate de Dumnezeu, există cu siguranţă.

Fiecare om – indiferent dacă este creştin sau nu – poate accepta o politică de inspiraţie creştină.

Este evident faptul că o politică creştină conţine  o teorie social-creştină. Teoria aceasta nu poate fi considerată o ideologie în sensul strict al cuvântului care, să explice în mod sistematic şi complet adevărul despre om şi societate. Teoria social-creştină nu este un sistem de idei care se bazează pe prejudecăţi, imagini idealizate sau interese specifice, nici frânturi de realitate adunate mai mult sau mai puţin întâmplător. Această teorie se referă la om şi la societate (etica individuală şi etica socilă), având la bază revelaţia supranaturală a credinţei creştine.

Teologii evangheliei vorbesc de o etică social-creştină în care omul este considerat a fi creat de Dumenzeu pentru o viaţă veşnică alături de El. Totodată omul este văzut în prim plan cu cele trei naturi ale lui: cea spirituală, cea individuală şi cea socială.

Vom trece de primele două, luând în considerare pătura socială a omului, şi aceasta nu pentru că primele două nu sunt importante, chiar putem spune că sunt cele mai importante, ci pentru a nu devia de la subiectul pe care ni l-am propus a-l discuta în acest capitol.

Este evident că omul nu poate trăi singur. El datorează existenţa sa altora. Din punct de vedere bioligic, omul este în totalitate dependent de comunitate. El datorează viaţa sa materială şi toate caracteristicile sale comunităţii. Astfel, omul este complet dependent de comunitate în ceea ce priveşte viaţa sa pământească şi valorile sale biologice. Acest lucru se observă în viaţa de familie. Bărbatul şi femeia nu sunt diferiţi doar din punct de vedere sexual ci sunt şi fiinţe cu personalităţi diferite şi complementare. De mic, copilul nu îşi părăseşte cuibul, ci necesită ani de zile de îngrijire, nu numai din punct de vedere material ci şi spiritual, prin comunicare şi dragoste, care determină în primul rând dezvoltarea sa umană şi spirituală. Omul nu poate supravieţiui pe termen lung fără ajutorul comunităţii, nu numai ca şi copil, dar şi ca adult.

Figura lui Robinson Crusoe este o abstracţie, ruptă de realitate deoarece  chiar şi acest om se foloseşte cel puţin, în singurătatea sa, de cunoştinţe tehnice şi economice pe care le-a dobandit în comunitate. Pe scurt, omul, adică fiecare individ în parte, este dependent de comunicare şi cooperare pentru a supravieţui şi a-şi dezvolta viaţa.

Orice comunitate, cum spuneam, are o formă de organizare bazată pe anumite principii şi teorii. R.Moldova, ca stat, are la bază principii democratice de guvernare, duce o politică anumită şi se ghidează după nişte norme stabilite prin lege.

Ca cetăţeni aşteptăm multe lucruri de la guvern. Chiar şi cei mai puţin pretenţioşi se aşteaptă ca guvernul să ia decizii inteligente. Ceea ce trebuie să ne fie clar este că într-o democraţie, o guvernare inteligentă se află sub controlul publicului şi trebuie să producă politici publice favorabile pentru societate.Aşadar,fiind cetăţeni ai acestei ţări avem datoria de a participa activ la formarea sau cel puţin la influenţarea politicilor publice,datorie pe care sau încă nu o înţelegem sau poate o tratăm cu indiferenţă, lăsând-o pe seama altora.Pe seama unor grupuri sau organizaţii care de multe ori nu au nimic comun cu etica şi morala creştină, uneori chiar condamnându-le prin anumite atitudini şi chiar acţiuni concrete.  

A fi creştin însemnă a urma calea lui Cristos. Toţi credincioşii trebuie să urmeze această cale, chiar dacă trebuie s-o facă în diferite feluri. Pastorul îl urmează pe Cristos, făcându-şi misiunea în Biserică. Creştinul de rând trebuie să urmeze pilda lui Isus în viaţa de zi cu zi. Toţi credincioşii creştini sunt egali în demnitatea lor de copii ai lui Dumnezeu, de aceea aportul fiecăruia trebuie să fie pe măsură şi în viaţa socială, politică şi economică.

Nu este sarcina păstorului sau a preotului de a fi activ pe plan social şi politic, dar acesta nu înseamnă că el nu poate avea propria părere sau că în sarcina sa de predicator nu ar intra şi cultivarea la membrii bisericii a conştiinţei pentru dreptate şi morală, sau că nu i-ar fi îngăduit să scoată în evidenţă nedreptăţile. Un pastor, chiar are datoria de a da impulsuri pentru un comportament etic bazat pe morala creştină.

Ordonarea vieţii sociale, politice şi economice este, în primul rând, sarcina laicilor creştini care convieţuiesc cu cei necredincioşi într-o lume mai mult sau mai puţin secularizată şi care, prin munca lor, îşi acoperă nevoile existenţiale, sprijină progresul culturii, tehnicii şi ştiinţelor, şi care determină, prin angajamentul lor social şi politic, condiţiile de viaţă.

Sarcina oricărui  creştin presupune, în primul rând, o trăire care să reflecte persoana lui Isus Cristos, printr-un comportament corespunzător în toate domeniile vieţii. Doar atunci când se implică fără rezerve în activităţile publice, creştinul poate să se realizeze pe deplin ca om, ca persoană iar la sfârşitul vieţii, să poată să spună că s-a împlinit pe sine, făcând voia lui Dumnezeu pe acest pământ.

                                                                                                                                Alexei Creţu