Privesc uimită albul nemărginit ce acoperă cu puritatea lui tot ce ochii pot cuprinde până undeva departe...A venit în sfârşit iarna, cu adevărat!  Tânjeam după troienele imense, doream să pot simţi din nou fulgii albi şi pufoşi mângâindu-mi obrajii înbujoraţi şi cuibărindu-se în plete - oare câţi sunt fulgi de zăpadă şi câte fire albe? -  Dar ce contează?  Sufletul meu se bucură, cu o bucurie copilărească...Privesc un copac ce şi-a pierdut identitatea inundat în marea de omăt...ating o creangă şi deodată o avalanşă albă mă acoperă şi sunt fericită...  E totul atât de curat, atât de luminos...  Toate grijile, toate întristările au rămas undeva departe, îngropate în imensitatea albă şi sper că vor rămâne acolo curăţându-se şi pierzându-şi intensitatea odată  cu trecerea timpului.  Doamne, îţi mulţumesc pentru această feerie albă ce ai dăruit-o sufletelor noastre,poate aşa se va curăţi măcar o parte din murdăria acestei lumi, măcar un timp totul va fi alb şi curat , şi ochii noştri se vor putea bucura!   Dacă aş putea aş dărui fiecărui om o părticică din fericirea pe care această zăpadă a adus-o în inima mea şi atunci cu siguranţă lumea ar deveni pentru o clipă mai bună, şi această clipă poate s-ar prelungi încă puţin, şi încă puţin la nesfârşit...asemeni nesfârşitului alb ce mă înconjoară....