Un bărbat se credea uitat de Dumnezeu, că El nu-l mai aude şi nu-i mai răspunde la rugăciuni.

Într-o zi se trezi dis-de-dimineaţă pentru a merge la a lucra în ogorul său dar vremea de afară nu-i plăcu. Cerul era posomorât, gata de ploaie iar pământul trebuia săpat neîntârziat.

“Ah,” şopti el, “dacă ar ieşi soarele măcar pentru câteva ore…!”

În câteva minute, razele soarelui străpunseră perdeaua grea de nori şi surâdea triumfător pe cerul albastru de primăvară. Omul nostru putea merge acum la munca pământului.

Aşa şi făcu până când obosit, o porni înapoi spre casă.

“Acum poa’ să plouă cât o vrea…” îşi zise el mulţumit.

Nici nu ajunse bine acasă că la orizont se îngrămădiră nori negri şi din cer începură să cadă picături mari şi reci de ploaie.

Mai târziu, când ploaia se mai domoli, omul ieşi prin curte să-şi vadă de treburile gospodăriei. Spre seară se adăposti din nou în casă căci ploaia se iuţise. Cum sta el aşa întins pe patul său, aţipi şi avu un vis.

Un străin în haine albe venea spre el vorbindu-i:

“Nu-i aşa că dimineaţă te-ai ridicat din patul tău sănătos? Şi te-ai aşezat la masă că ai avut ce mânca? Şi apoi ai văzut pe geam vremea mohorâtă şi gândeai că nu poţi lucra ogorul dar soarele nu a întârziat să apară? Şi mai apoi ai vrut să cadă ploaia peste lucrul mâinilor tale şi aşa a fost?! Cine te-a binecuvântat cu toate acestea numai într-o singură zi? Cine?... Spune!”

Şi străinul dispăru…

Bărbatul se trezi din somn îngrozit. Înţelese că Domnul îi vorbise pentru că nu îl uitase aşa cum credea el. Toate acele lucruri de peste zi şi multe altele erau semne de dragoste dumnezeieşti…

Cristina Magdalena Frâncu