© Stolear Gicu 

Introducere……………………………………………………………………………………….2

1.      Apocaliptică, paradigma primilor creștini……………………………………………….3

2.      Paradigma elenă, paradigmă în literatura părinților apostolici ……………………4

3.      A evului mediu, paradigma Romano – Catolică……………………………………….6

4.      Paradigma protestantă (reformată)……………………………………………………7

5.      Paradigma contemporană, epoca iluminării……………………………………………8

Încheiere ………………………………………………………………………………………..

Introducere

Încercăm în măsura posibilităților în lucrarea dată să vedem paradigma misiunii reflectată  în istoria creștinismului de la primii creștini până la epoca contemporană ,,Pentru a aduce în viață o nouă paradigmă pentru misiune nu o poate face nici un om aparte, sau o grupă oarecare de oameni”[1] ea crește în dependență și în paralel cu apariția și evoluția anumitor factori științifici și sociali. De asemene trebuie de menționat un alt factor important și nume tranziția dintre paradigme[2].

După Gans Kung toată istoria creștinismului se poate împărți 6 șase ,,paradigme” principale, și anume:

Ø  Apocaliptică, paradigma primilor creștini

Ø  Paradigma elenă, sveatoote4eskoia, paradigma

Ø  A evului mediu, paradigma Romano - Catolică

Ø  Paradigma protestantă (reformată)

Ø  Paradigma contemporană, epoca iluminării

Gans Kung afirmă că în conformitate cu fiecare perioadă prezentată mai sus există și o înțelegere specifică a credinței creștine, însă în coerența aceasta de idei, David Bosch menționează, că nu doar exista o înțelegere a credeului creștin specific perioadei, ci mult mai mult, era vădită existența ,,unei paradigme creștine pentru misiune”[3]. Ce era specific pentru fiecare paradigmă ? cum s-au dezvoltat ? și cum se manifesta tranziția ? Acestea sunt unele din întrebările care vor fi conținute în paradigmele misionare, care cer a fi studiate.

1.      Apocaliptică, paradigma primilor creștini

Este bine cunoscut că îndată după primul Paște, activitatea misionară a primilor creștini se rezuma doar la Ierusalim, exact ca și cea a Lui Isus. Centrul noii comunități rămânea să fie Ierusalim ,,ca prioritate era văzută salvarea poporului promis de Dumnezeu”[4]. Iudeii continuau să se închine în Templu, situația schimbându-și afișa după războiul Iudeilor. De asemenea în centrul atenției lor rămânea să fie și Tora ,,salvarea se efectua doar într-o strânsă legătură între Cristos și legea”[5].

 Însă întrebarea rămânea la zi, cum rămânea treaba cu neamurile ? Bosch zice că nouă ne este foarte puțin cunoscut despre activitatea misionară a primilor creștini printre neamuri, pentru a putea categorisi în niște concluzii sau scopuri în urma acesteia. Însă iată că în pofida celor menționare mai sus, Apostolul Pavel devine catalizatorul misiunii mai departe de porțile Ierusalimului. El aduce acea bază teologică, care eliberează de sub Tora. Sub influența Lui Pavel și Barnaba Biserica din Antiohia ,,devine comunitatea care a început să-și bată capul de oamenii absolut necunoscuți și plus la aceasta care erau din neamuri, în Cipru, Asia Mică, și alte părți ale lumii”[6]. Bosch citându-l pe Meyer zice că, privind în urmă putem constata că creștinismul primar niciodată nu a fost atât de credincios Lui Cristos și scopului său, ca în perioada începutului activității misionare în primul secol. Însă problema în privința a fi creștin și a respecta legea nu era hotărâtă, a rămânea în granițele Iudaismului, sau de-a continua slujirea manifestată în logica Lui Isus, în privința la aceasta. Biserica totuși a ales a doua cale, adică ducerea evangheliei și la neamuri.  

Este important pentru prima paradigmă care o abordăm să menționăm că:

1.      Pentru creștinismul timpuriu, activitatea misiunii nu putea avea contururi fără persoana Lui Isus Cristos în centru. În același timp este imposibil pe Isus să-l pui în anumite granițe convenabile.

2.      Misiunea Creștinismului timpuriu, purta un caracter politic, revoluționar, în adevăratul sens al cuvântului.

3.      Caracterul revoluționar al misiunii primilor creștini, s-a manifestat clar și în relația inter umană în societate. Evrei și Romani, Greci și barbari, oameni liberi și robi, bogați și săraci. Această mișcare nu avea analogie din punct de vedere sociologic imposibil.

4.      În misiunea lor nu încercau să întruchipeze o utopie, chemarea lor mai degrabă, întruchipa nădejdea care încă nu era împlinită.

Când ne referim la apocaliptic, deseori se are în vedere o teorie precum că prezentul nu are sens, și că mântuirea (salvarea se referă la viitor). Simțământul deznădejdii, și insatisfacției, determină ca oamenii să se gândească la o mântuire totală în viitor ,,Montanizmul a fost una din ereziile creștinilor apărute în începutul sec. III, montanismul a fost una dintre primele mișcări apocaliptice ale creștinilor”[7]. În timp ce unii adepți ai învățăturii apocaliptice credeau într-o transformare a realității în viitor, cealaltă parte, majoră au ajuns la niște concluzii Platoniste. Aceasta sa manifestat diferit în scrierile lui Origen și Augustin.

            Desigur în moment ce abordăm paradigma misiunii Bisericii primare și a creștinismului timpuriu, nu putem să nu menționăm despre Apostolul Pavel, principalul pionier în expansiunea evangheliei neamurilor. David Bosch ne dă câteva puncte care rezumă caracteristicile paradigmei misionare a lui Pavel.

1.      Biserica ca o nouă frățietate

2.      Misiunea pentru convertirea iudeilor

3.      Misiunea în contextul triumfului care se așteaptă a Lui Dumnezeu

4.      Misiologie și transformarea societății

5.      Misiunea și neputințele

6.      Scopul Misiunii

Pivotul înțelegerii misiunii Pauline este credința în Isus Cristos răstignit și înviat. Predicare despre crucea Sa pentru neamuri este o nebunie, dar pentru cei care au crezut este puterea Lui Dumnezeu (1 Cor. 1:23-24)

2.      Paradigma elenă, paradigmă în literatura părinților apostolici

Intrând în lumea Greco – Romană noua credință foarte curând a suportat niște schimbări radicale. Paul Knniter zice că schimbările au avut loc nu doar la nivel de liturghie, sau partea ceremonială a Bisericii, dar și a structurării organizaționale, partea învățăturii, adică revelația, baza pe care ei se află. După anul 85 d. H. Iudaismul sa eliberat nu doar de păgânism, dar și de Biserică ,,De aceea Biserica sa văzut în faza în care trebuia să lupte cu doi rivali, iudaismul, și religiile elene[8].

Însă este interesant că asemănările dintre religiile păgâne și creștinism, în practică am putea spune că au acordat un ajutor Bisericii, în ceea ce este legat de misiunea creștinilor. Cuvânt din partea Lui Dumnezeu manifestat prin întruparea, jertfirea, învierea din morți la o altă viață, toate aceste concepte nu erau străine pentru religiile păgâne. Pentru creștinii timpurii problema nu consta în deosebirea între religii ci în prea multa asemănare dintre ele. Iustin Martirul și Clement vedeau filozofia Greacă ca un îndrumar spre Cristos pentru cei păgâni.

Chiar în anii primari ai existenței creștinismului, credința a început să atragă și oameni din pătura socială de sus. Însă majoritatea creștinismului erau oamenii săraci. La început creștinii nu erau purtători de o oarecare cultură, și mulți aveau un atașament, înjositor față de creștini. Celsius spre exemplu în încercarea sa de-a discredita creștinismul a făcut un amalgam între monoteismul filozofic al lui Platon și politeismul Greco – Roman. Însă cu sfârșitul secolului II – a situația ea o altă amploare. Clement din Alexandria și Origen au stat la baza noii tradiții – cei care au fost în stare să se opună oricărui filozof  păgân, chiar folosindu-se de aceeași metodă de argumentare.

În gândirea ortodoxă misiunea era – activitatea Bisericească. Această perspectivă ea amploare încă în teologia vestică timpurie, unde accentul se punea pe Eclesiologie. După care ajungem la credeul precum că Biserica este împărăția Lui Dumnezeu pe pământ. De aceea dacă aparțineai Bisericii aparțineai împărăției. Biserica este scopul și împlinirea Evangheliei, dar nu un instrument sau metodă pentru activitatea misionară. Misiunea nu trebuie privită ca și o funcție a Bisericii. Misiunea nu este predicarea unor principii morale, ci este o chemare pentru oameni de-a deveni frați în creștinism. Biserica este scopul misiunii și nu viceversa. Din aceste concepte este clar concepția față de misiune, și care era rolul ei.

Și aici vedem clar poziția Bisericii ortodoxe care în comparație cu vestul ,,văd în Dumnezeu dragoste nu judecată”[9] Planul de salvarea Dumnezeu la făcut din dragostea Sa. De aceea dacă baza misiunii lor este dragoste, atunci scopul misiunii este, viața. Viața este tema de bază în (Ioan 3:16). De aceea conceptul de Teozis ea amploare la această etapă, oamenii sunt chemați nu doar la o simplă schimbare a modului de viață, ci scopul îndumnezeirea.  De aceea salvarea și viața ar fi punctele de bază ale paradigmei perioadei discutate.

3.      A evului mediu, paradigma Romano – Catolică

Atunci când se discută despre paradigma misiunii caracteristic evului mediu, vedem că Bosch înțelege sub evul mediu perioada anilor 600 d. H. până în 1500. Deja cel puțin 3 secole creștinismul purta pecetea duhului Grec. Însă dacă în perioada elenă, bizanțul unde predomina învățătura părinților apostolici vedem accentul pus pe viață și salvare Ioan 3:16 în paradigma misiunii, atunci evul mediu are un alt slogan, (Luca 14:23 a convinge și a veni), am putea spune că paradigma misiunii pentru perioada dată își are baza în versetul menționat.

Bosch menționează că îl putem considera pe Augustin  omul și teologul care a fondat paradigma teologiei, atât pentru catolici, cât și pentru protestanți mai târziu. Pelagius fiind oponentul său care îl vedea pe Cristos doar ca un exemplu în jertfa Sa, argumentând faptul că omului nu trebuia o jertfă substituitoare, ci un exemplu. Augustin pe de altă parte răspunde cu doctrina păcatului Originar. Însă momentul important de menționat aici, este Biserica văzut ca loja salvării. Mai mult de atât donatiștii erau oamenii care susțineau conceptul prin acordul lor ca Biserica să fie delimitată complet de stat. În comparație cu donatiștii, Augustin purta în învățătura sa o înțelegere contrar, reproșându-le că ,,Biserica, nu este ascunziș de la lume, ea există pentru a proclama evanghelia lumii”[10]. Însă desigur avea și o doză de ne adevăr din perspectiva noastră am spune noi, autoritatea și sfințenia ei nu se putea pune la îndoială, odată ce apostolii iau pus începuturile, indiferent dacă Biserica purta sau nu în ea acele calități teologice morale. În afara Bisericii nu este salvare.

În cele din urmă, misiunea se baza pe sfânta neschimbabila Biserică. După cum se exprimă însăși Biserica misiunea este ,,exprimarea de sine a Bisericii”. O astfel de înțelegere a misiunii are rădăcini încă la Ciprian extra ecclesiam nulla salus (în afara Bisericii Catolice nu există salvare. Însă mai apoi acest concept ea o altă întorsătură, Biserica pentru a pune în rândurile credincioșilor pe oameni, va folosi diferite metode care pur și simplu în impunea. Deoarece întorcându-ne iarăși la Augustin el vedea două categorii de oameni: păgânii, peste care nu se punea disciplina Bisericească și cei care deja erau, pe care trebuiau aduși în Biserică cu Sila.

Și când privim la cruciade, motivul oficial și de drept pentru care și plecau țăranii la război era ,,războiul misiunii” dacă am putea spune așa, ai întoarce la Dumnezeu pe musulmani. Însă înțelegem că era altfel situația, Papa Urban II – a nu prea avea în planurile sale convertirea musulmanilor, ci mai degrabă se temea pentru pericolul care-l aduceau ei pentru Biserica Catolică.

4.      Paradigma protestantă (reformată)

Va fi greșit să spunem, că reforma a rupt-o cu paradigma catolică a evului mediu. Într-o oarecare măsură protestantismul a devenit o prelungire sau o nouă formă  a ceea ce era catolicismul. În primul rând protestanții ca și catolicii puneau un mare accent pe o formulare corectă doctrinară. În al doilea rând reforma cu excepția anabaptiștilor nu au respins înțelegerea evului mediu a relației dintre stat și Biserică. De fapt ar fi cinci momente care ar marca paradigma misiunii protestanților.

1.      Justificarea prin credință, este punctul principal de pornire în teologia lor. Dumnezeu a luat inițiativa salvării omenirii justificându-i prin Fiul Său. Reformatorii reieșeau nu din ceea ce oamenii pot și trebuie să facă pentru mântuirea lor, ci din ceea ce Dumnezeu deja făcuse prin Cristos.

2.      Punctul central în justificarea prin credință, strâns legată este conceptul că oamenii trebuie priviți în primul și în primul rând din punct de vedere a căderii în păcat, ca oameni nu sunt în stare să facă ceva pentru rezolvarea problemei lor. Ei întru totul au rupt-o cu teoria lui Toma D” Quino precum că mintea omului este în stare de ceva. Omul trebuie să-și înțeleagă starea sa jalnică pentru a se pocăi ca să se elibereze de povara care îi stă pe umerii săi. Dacă Catolicii atrăgeau atenția asupra păcatelor atunci protestanții vedeau un păcat.

3.      Reforma menționa o parte subiectivă a salvării. Pe Dumnezeu nu-L poți vedea ca pe Dumnezeu în Sine (Gott an sich), este Dumnezeu pentru mine, pentru tine, pentru toți.  Sub o astfel de înțelegere se ascundea și viața lui Luther și întrebarea care-l preocupa pe el ,,Cum să găsești milă la Dumnezeu”. întrebarea cu mântuirea a devenit personală pentru om.

4.      Afirmarea rolului personal al omului deschidea ușa spre preoția universală. Credinciosul se află în relație directă cu omul, independent de Biserică.

5.      Ideea protestantă, a găsit expresia în Scriptură care este legat de viața Bisericii, adică inter alia, precum că cuvântul mai presus de chip, și auzul mai presus de vedenie. Numărul tainelor sa redus mult

Ceea ce ține de misiunea în sine, Luther niciodată nu ducea polemici în privința misiunii în alte țări pentru el întrebarea aceasta nici nu exista. În teologia lor reformații nu reieșeau din ceea ce pot face oamenii pentru salvarea omenirii, dar din ceea ce Dumnezeu deja făcuse prin Cristos. Am putea spune că misiunea o face însuși evanghelia

5.      Paradigma contemporană, epoca iluminării

Epoca iluminismului sa început în sec. XVII. Structura cosmologică a evului mediu am putea spune că era următoarea.

Dumnezeu

Biserică

Împăratul, oamenii de vază

Poporul

Animalele, plantele și obiectele neînsuflețite.

Toți trebuiau să-și știe locul lor în legătură cu Dumnezeu. Însă împreună cu zecile de schimbări apărute în urma renașterii, și reformei protestante ,,Biserica cu timpul a fost exclusă din rândul factorilor care reglau situația în societate[11]. Vine vremea când merge o linie unificatoare exprimată în felul următor: Dumnezeu spre împărat și împăratul vorbea poporului. După revoluția sec XVIII este abolită și puterea reală a împăratului și aristocrației, din acel moment oamenii au înțeles că au o legătură directă cu Dumnezeu, nu prin împărat și aristocrați. Prin ce era foarte deosebită epoca iluministă ? ea manifesta un antropocentrism radical. Până la acest moment fiecare părticică a societății era îmbibată  de religie, stat, lege, orice. Epoca rațiunii bate la ușă. Omul deodată afirmă că mintea lui este punctul de pornire a tuturor lucrurilor, Cogito, ergo sum (Descartes). Omul deodată s-a văzut liber în acțiune în gândire.

Atunci apărea întrebarea, cum poate Dumnezeu să împărățească de vreme ce oamenii se socot a fi liberi ? mai lucrează Dumnezeu într-o lume în care omul crede că poate crea orice după inițiativa sa ? Nu merge vorba precum că epoca iluminismului nu dădea loc sub soare religiei, ci ea făcea o revizuire a tuturor pretențiilor creștinilor.

Misionarismul vestic perioadei respective, reieșea nu doar din cultura dominantă ,,dar și din gândul precum că Dumnezeu ea ales anume pe ei, din cauză calităților lor deosebite”[12]. Pentru a duce evanghelia până la capătul pământului.

Însă privind cu câteva decenii mai târziu care au fost în adevăr intențiile care stăteau la baza misiunii ? care erau motivele ? ideea misionară, era atotputernicia Lui Dumnezeu, că cel mai activ rol îl poate avea doar Dumnezeu în salvarea oamenilor. Anume Dumnezeu iartă și salvează și nu omul. Însă alături de ideea aceasta creștea și alta, anume că rolul activ al Lui Dumnezeu nu excludea și rolul uman în acest proces.   

Încheiere

În fiecare perioadă a istoriei a existat, oameni ai lui Dumnezeu care au dus evanghelia, însă odată cu fiecare perioadă a existat o paradigmă a gândirii misionare, modele și sens caracteristic elementelor culturale, puterii statale, și conceptului despre lume și viață într-o perioadă anume, care au formulat paradigma specific perioadei. 

Bibliografie:

1.      North James North ,,Istoria Bisericii Creștine, de la Rusalii până în prezent” Făclia, 2008

2.      Аллен Роланд ,,Миссионерские методы во времена апостола Павла и в наши дни”, издателъство Логос, 1993.

3.      Бош Дэвид ,,Преобброзование Мисионерства” Библия для всехб Санкт – Питербурский христианский университет

4.      Под редакцыей Чацкого А. ,,Мисиология” Москва 2001

5.      Такер Рут ,,От Иерусалима до края земли” Санкт – Питербуг издателъство мирт,2001