- Vino, Petrona! e timpul să ne pornim spre casă, îi spuse Catarina fiicei sale. Grăbeşte-te! Soarele este aproape de asfinţit şi vrem să ajungem înainte de lăsarea întunericului!

   - Vă mulţumesc! La revedere! îi spuse timid asistentei care tocmai sfârşi îngrijirea medicală a celor două fiice ale ei, pe care le adusese la dispensar. Vrând-nevrând, Petrona părăsi grupul de copii cu care se juca şi îşi urmă mămica. De obicei de la dispensarul punctului de misiune din Crique Sarco, erau cam trei ore de mers pe jos până în satul lor, Otexa... o călătorie lungă şi obositoare. Dar Petrona, care avea nouă anişori, a înţeles că trebuie să se grăbească. Şi ea dorea să ajungă acasă înainte de lăsarea întunericului!

   Era o după-amiază fierbinte şi umedă. Curând, broboane mici de sudoare începură să se prelingă pe faţa Catarinei. Micuţa Juana, agitată din cauza injecţiei pe care o primise la dispensar, scânci speriată până ce, în cele din urmă, adormi lipită de spatele mamei.

   - Mamă, nu mai pot de sete! începu Petrona să se plângă. Când vom găsi apă să beau?

   - Nu mai e mult şi vom trece pe lângă un pârâiaş, răspunse Catarina. O să poţi bea de acolo.

   Îşi continuară drumul pe marginea cărării, în tăcere. Copacii, florile şi toată vegetaţia luxuriantă înflorea pretutindeni în aerul cald şi umed. Orhideele tropicale în toate nuanţele de roz, roşu şi mov înfloreau din scorburile copacilor bătrâni, în timp ce copacii mai mici rodeau fructe sălbatice precum nuci de cocos, prune de mai şi rodii. Beţele de bambus creşteau groasre oriunde îşi găseau loc, dezvoltând frunze frumos punctate de lumina soarelui. În depărtare o maimuţică îşi striga perechea, iar păsările exotice zburau în voie printre crengile copacilor. Dar Catarina şi Petrona cu greu vedeau frumuseţea acestei ţări pline de tufe şi plante sălbatice. Mintea le fugea acasă, la masa de seară.

   - Am de gând să o iau pe această scurtătură veche, anunţă deodată Catarina. De obicei, nu venim pe aici, însă vom câştiga timp! Părăsind cărarea bătătorită, o îndrumă pe Petrona pe o altă potecă. Însă pe acolo se părea că nimeni nu mai trecuse de mult. Mlădiţe de viţă şi bambus creşteau de-a curmezişul, ascunzând-o aproape cu totul.

   - Pe aici ar trebui să ajungem mai repede acasă, spuse Catarina cu mulţumire. Mama şi fiica începură să meargă repede pe cărarea umbrită, plină de buruieni. Pe sub copaci era destul de răcoare, însă Catarina îşi dădu seama că era anevoie de mers. Beţele ascuţite o înţepau la picioare iar buştenii căzuţi blocau trecerea, în unele locuri nemaifiind sigură de cărare. Se părea că au mers ore în şir, când deodată, văzduhul se întunecă şi o rafală de vânt începu să sufle printre copaci.

   - Mamă, o să vină ploaia! se plânse Petrona. Într-adevăr, stropi mari de ploaie începură să cadă. Însă nu după mult timp, stropii se transformară într-o ploaie torenţială, iar călătorii au părăsit cărarea, ducându-se să se adăpostească sub un copac mare. Când ploaia se mai domoli puţin Catarina se pregăti să părăsească adăpostul şi să meargă mai departe. Juana începu din nou să se plângă, în timp ce mama împreună cu fiica mai mare se trudeau să înainteze prin burniţă. Urma potecii era tot mai greu de desluşit. Deodată cărare se sfârşi la marginea unui câmp întins. Unde era cărarea? Amurgul se lăsa şi îi era greu să recunoască poteca. Poate nu ar fi trebuit să o iau pe scurtătură, se gândi Catrina. Se grăbea să meargă înainte, forţându-şi picioarele obosite.

   - Mamă, se face întuneric! spuse cu vocea stinsă Petrona.

   - Da, ştiu, hai să mergem mai repede!

   În timp ce soarele asfinţea, apărură nori mari de ţânţari. Petrona îşi flutura braţele în toate direcţiile, şi-i plesnea când se aşezau pe ea. Ştia că nu are rost să se plângă. Tot ce putea face, era să se grăbească să iasă din pădure înainte ca şerpii şi jaguarii să iasă din ascunzişuri.

   Flămânde, însetate şi obosite cele trei drumeţe se străduiau să meragă înainte. Amurgul se lăsă tot mai mult, până ce se întunecă de-a binelea. Nicăieri pe pământ nu mai este un întuneric aşa de negru ca întunericul unei nopţi tropicale din Belize, când norii de ploaie acoperă luna şi stelele. Curajoasă, Catarina încerca să depisteze urma cărării. Deodată, mama suspină disperată: "Cred că am mers în cerc, nu mai are rost să continuăm, tot ce putem face este să rămânem aici până dimineaţă!"

   Dibuind pe pământ un locşor mai neted, Catarina şi Petrona se aşezară aproape una de alta. Mama îşi ridică fetiţa din şalul cu care îl purta pe spate, şi îl strânse în braţe. Cele trei stăteau în tăcere, ascultând zgomotele din noapte. În depărtare,  Petrona auzi un răcnet care-i dădu fiori. Catarina auzi şi ea un sunet ca huruitul îndepărtat al unui motor.    -   -  Cred că este un generator din Crique Sarco, maşinăria pe care o folosesc la producerea curentului electric pentru punctul de misiune! Cred că suntem foarte aproape, poate doi, trei kilometri drept înainte. Dacă am putea merge direct spre locul de unde se aude zgomotul!

   - Oh, mamă, nu! strigă Petrona, sunt aşa de obosită, este prea întuneric să mergem!

   Catarina păstră un moment de tăcere, reflectând. Apoi, se hotărî brusc. Ridicându-se în picioare, o aşeză pe Juana, care dormea, în braţele surorii mai mari.

   - O să merg eu singură, aşa voi putea alerga. Voi ajunge la punctul de misiune şi mă voi întoarce cu oameni cu lanterne. Vom petrece noaptea la punctul de misiune unde vom fi în siguranţă. Lacrimile curgeau pe obrajii Petronei.

   - Mamă, nu pleca! scânci ea.

   - Dar trebuie, aceasta este cea mai bună cale, răspunse ferm mama. Rămâi aici şi nu fă nici un zgomot, încearcă să o ţii pe Juana liniştită să nu vi se întâmple....mama se opri o clipă, după care continuă:

   - Roagă-te lui Dumnezeu!

(va continua)