Mama alerga disperată prin întuneric, ca o căprioară, cu mâinile întinse înainte ca să pipăie copacii sau alte obstacole. Oare zgomotul pe care-l făcea lovindu-se orbeşte de arbuşti îndepărta şerpii şi jaguarii care stateau ascunşi prin apropiere? Forţându-şi urechile să audă acel zgomot al generatorului, îşi îndrepta paşii doar în direcţia huruitului. În întunericul gros al nopţii nu putea să vadă cu nici un chip pe unde călca. De multe ori săraca mamă gemu de durere când vreo tulpină ascuţită de bambus o înţepa adânc în picioarele desculţe. De două ori se îmiedică şi căzu pe burtă, dar nu-i rămânea altceva de făcut decât să se ridice şi să-şi continue drumul.

   Ceasul din casa de misiune arăta 10.30 când Alvin Schlabach auzi un ciocănit. În faţa uşii stătea o femeie pe care o văzuse la dispensar cu câtva timp în urmă, dar ce diferit arăta acum! Rochia îi era ruptă în câteva locuri, picioarele sângerau.

   - Ajută-mă, domnule Alvin. Fetele mele sunt pierdute în pădure!.

   Misionarul o conduse în grabă pe femeia obosită spre un scaun, în timp ce soţia lui, Irene, aduse un ceai proaspăt şi îi pansă rănile. După ce auzi necazul Catarinei, Alvin îşi trase bocancii, luă lanterna cea mai puternică.

   - Am să iau câţiva bărbaţi şi o să mergem în căutarea fetelor! îi spuseCatarinei. Tu rămâi aici. Am să-l iau pe Juan Choc, el cunoaşte toată întinderea aceasta de pădure, ştie unde se află şi vechiul lan de porumb unde spui că au rămas fetiţele. Se întoarse înspre soţie, spunându-i să se roage.

   Într-un timp foarte scurt, misionarul, însoţit de un grup de oameni plecară. "O, e o noapte foarte întunecată..., se gândi Alvin în sinea lui, în timp ce urma calea luminată de lanterna pe care o ţinea Juan. "Şi eu m-aş fi rătăcit foarte repede dacă nu ar fi Juan şi ceilalţi!" Imaginându-şi o fetiţă singură, doar cu surioara ei, în această întunecime plină de şerpi, lilieci şi jaguari, Alvin fu cuprins de fiori. "Doamne, Te rog să le ocroteşti pe acele fetiţe neajutorate şi să ne ajuţi să le găsim cât mai repede!" se ruga el în tăcere.

   Juan Choc era un vânător abil şi un bun cunoscător al pădurii, aşa că, urmă cu uşurinţă vechea potecă aproape invizibilă. Pe la miezul nopţii bărbaţii găsiră lanul de porumb, dar câmpul plin de buruieni era pustiu - la lumina lanternei se vedea doar ogorul cu rândurile de porumb uscat şi cu buruieni.

   - Petrona, Petrona, unde eşti!? strigau oamenii. Au luminat tot câmpul. Să fi adormit oare? Ce se întâmplase?

   - Nu sunt pe acest câmp, - zise Juan descurajat. Nu ştiu ce să fac.

   - Petrona, Petrona, unde eşti? striga Alvin.

   - Aici!

   - Aceasta e vocea unui bărbat, nu a unui copil, cine ar putea fi?

   Ieşind din lanul de porumb şi intrând printre arbuşti, Alvin şi oamenii săi auzeu: "Aici! Aici!" apoi se făcu o tăcere întreruptă de scâncetele unui bebeluş.

   Petro! Juana! striga Alvin.

   - Suntem aici! se auzi o voce speriată.

   Îndreptând lumina spre cele două fetiţe le văzu ghemuite una într-alta pe pământ, sub copac Amândouă aveau muşcături de ţânţari, le era frig...dar erau în siguranţă!

   - Cum de aţi ajuns aici?

   - Am auzit un răcnet şi m-am speriat am alergat până ce nu am mai putut.

   - Dar unde este bărbatul care era cu voi?

   - Nu a fost nimeni cu noi, nici-un bărbat.

   - Dar noi am auzit tot timpul un glas care ne chema: Aici! Aici!

   Bărbaţii strigară, dar nimeni nu le răspunse.

   În liniştea nopţii, Alvin spuse: A fost Dumnezeu! Cred că un înger a fost trimis să le păzească!

Notă istorică: Întâmplarea a avut loc lângă localitatea Crique Sarco, din Belize, în anul 1992. Catarina, Petrona şi Juana au petrecut câteva zile în dispensar până la vindecarea muşcăturilor de ţânţari şi a tăieturilor apoi misionarii le-au dus în satul lor.

 La momentul scrierii acestei întâmplări, americanul Alvin Schlabach era pastor misionar în Crique Sarco. El şi soţia lui Irene, se aflau în Belize doar de un an, de când a avut loc acest incident.