Ziua se dezbracă la obârşia cerului, undeva între pânzele imense ale veşniciei. Misterioasă, ea se priveşte în profunzimile apelor, întorcându-şi chipul de la un ev spre altul, şi sărutând pentru o ultimă clipă pământul, înainte ca soarele să apună.

Privesc vrăjită. Văd cum apele învolburate se avântă spre ţărm, cum valurile înspumate se lovesc de stânci şi se retrag apoi împrăştiindu-se în ecouri de lumină. Departe, pe luciul apei, luna se oglindeşte aproape de ostroavele de verdeaţă. Acolo, lumina ei diamantină pare că se sfarmă în solzi de aur. Sub tainica mângăiere a lunii, ascult plescăitul somnoros al valurilor, veşnica şi deşarta lor frâmăntare. Din depărtare, prin strigăte înăbuşite se aude ceva nedefinit, ceva nesigur…

Chemările îndepărtate şi tainice sunt ecoul inimii divine care mă cheamă, mă aşteaptă… Mă aşteaptă undeva, într-un ungher, unde ceaţa se sparge în pale aurii. Undeva, unde totul e făcut de o mână dumnezeiască…

Un vânt pribeag adie şi frunze tremurânde foşnesc uşor sub pasul său distrat. Dar adierea lui e ca o şoaptă blândă purtătoare de miresme din veşnicie. Las totul în urmă şi mă avânt cu putere înainte asemeni undelor străvezii… Aşteaptă-mă că vin…

                                                                                                                                                                          Cristina Magdalena Frâncu