Natura îşi urmează cursul ghidându-se după legi impuse de o mână divină creatoare şi fiecare anotimp îşi reia locul pe scena lumii, jucându-şi cu dăruire rolul ca un actor mulţumit peste măsură de aplauzele publicului său. Şi toate acestea pentru a-l încânta pe om.

Natura, îmbătrânită de povara miilor de ani, îşi recapătă frumuseţea şi vioiciunea primăvara când revine la viaţă deşteptându-se ca dintr-un somn adânc. Şi e atât de frumoasă! Câmpiile şi dealurile se îmbracă cu un strai verde-palid iar munţii, cu vârfurile lor înalte ce par să atingă cerul, seamănă cu nişte castele de verdeaţă. Izvoarele ascultă glasul naturii şi încep a clipoci vesel ca nişte clopoţei argintii. Parcă murmurul lor tainic ar spune o poveste despre o iarnă trecută şi nădejdea unui nou început. Apoi, parfumul florilor de mai din crânguri şi livezi se risipeşte pentru ca vara să îşi etaleze garderoba în toată splendoarea sa, până ce adierile de vânt se înteţesc suflând rece şi smulgând fără zăbavă frunzele copacilor pentru a le aşterne într-un covor multicolor pământului. Cerul capătă nuanţe cenuşii şi începe a lăcrima iar zgomotul stropilor de ploaie ce se lovesc de ferestre trezesc în inima noastră amintiri şi nasc melancolii dulci-amărui. Şi, iarăşi, natura, cu propriile mâini îşi făureşte culcuşul de un alb imaculat, pentru că somnul i se va lipi de gene până când soarele va răsări pe un cer senin mai frumos şi mai strălucitor.

            Dar ciclul acesta al naturii, al derulării ei sub forma celor patru anotimpuri se armonizează perfect cu viaţa unui om pe pământ. Primăvara se identifică cu vremea naşterii şi a copilăriei. Vara cu tinereţea până spre maturitatea unui adult. Toamna se identifică foarte bine cu perioada vârstei a doua iar bătrâneţea cu iarna.

Dumnezeu a lăsat aceste schimbări ale naturii pentru a ne aminti nouă, oamenilor, că suntem trecători. Pământul este doar leagănul vieţii noastre. Dincolo de el, existenţa capătă  dimensiuni spirituale...