Primul motiv pentru care rugăciunea duce la bucurie este relatat în Evanghelia după Ioan 16. 20-22. Isus îi avertizează pe ucenici că se vor întrista la moartea Lui, dar că apoi se vor bucura din nou la învierea Sa: "Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi văita, iar lumea se va bucura, vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. (...) Tot aşa şi voi: acum sunteţi plini de întristare, dar Eu vă voi vedea iarăşi, inima vi se va bucura şi nimeni nu va lua de la voi bucuria voastră."

   Despărţirea de Isus înseamnă tristeţe. Restaurarea părtăşiei înseamnă bucurie. De aceea putem desprinde învăţătura că niciun creştin nu poate avea plinătatea bucuriei în lipsa părtăşiei vitale cu Isus Hristos. Cunoştinţele despre El nu sunt de ajuns. Slujirea pentru El nu este de ajuns. Trebuie să avem o părtăşie vitală, personală cu El, altfel, creştinismul devine o povară lipsită de orice bucurie.

   În prima sa epistolă, Ioan scria: "Şi părtăşia noastră este chiar cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. Şi vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină." (1 Ioan 1. 3-4). Părtăşia cu Isus oferită şi altora este esenţială pentru plinătatea bucuriei.

   Astfel, primul motiv pentru care rugăciunea duce la plinătatea bucuriei este faptul că ea este centrul nervos al părtăşiei cu Isus. El nu este aici ca să-L putem vedea fizic. Dar în rugăciune vorbim cu El ca şi cum ar fi aici. Iar în liniştea acelor momente sacre, ascultăm Cuvântul Lui şi ne vărsăm înaintea Sa toate tânjirile inimii noastre.

   Poate că Ioan 15.7 este cel mai bun rezumat al acestor două părţi ale rugăciunii: "Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da." Atunci când cuvintele biblice ale lui Isus rămân în mintea noastră, auzim chiar gândurile Hristosului cel viu, căci El este acelaşi ieri, azi şi în veci. Iar din acea ascultare profundă a inimii vine limbajul rugăciunii, al acelei rugăciuni care este ca o jertfă de bun miros înaintea tronului lui Dumnezeu. Viaţa de rugăciune conduce la plinătatea bucuriei, deoarece rugăciunea este centrul nervos al părtăşiei noastre vitale cu Isus.

   J. Edwards ne oferă o relatare a anilor săi de început în slujirea creştină cu scopul de a ilustra înălţimea şi intensitatea la care se poate ridica această părtăşie:

   "Sufletul meu tânjea puternic după Dumnezeu, după Hristos şi după mai multă sfinţenie, inima mea devenind atât de plină de acest lucru, încât stătea gata să se frângă... Mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului gândindu-mă la lucrurile divine, an după an. plimbându-mă adesea singur prin locuri neumblate pentru a putea să meditez, să monologhez, să mă rog şi să conversez cu Dumnezeu. În aceste momente, obişnuiam să cânt ceea ce contemplam. Oriunde mă aflam, izbucneam aproape mereu în rugăciune. Rugăciunea mi se părea ceva natural, ca un fel de supapă prin care se revărsau tânjirile fierbinţi ale inimii mele."

   Rugăciunea este calea stabilită de Dumnezeu spre bucuria deplină, deoarece ea este supapa prin care se revarsă tânjirile fierbinţi după Hristos ale inimii noastre. Dacă nu avem nicio supapă, dacă nu putem avea comuniune cu El ca reacţie la Cuvântul Său, ne simţim într-adevăr mizerabili!  (fragment)