Pentru cine lucrez?  

   Dacă răspunzi instinctiv: pentru o biserică, un pastor sau un comitet de misiune, atunci te afli în pericol. Lucrarea este o "chemare" şi adevăratul lucrător, voluntar sau angajat, răspunde numai în faţa Celui ce l-a chemat.

   Am vizitat Calcutta, în India, un loc al sărăciei, al morţii şi al problemelor umane iremediabile. Călugăriţele din ordinul Maicii Tereza slujesc acolo pe cei mai săraci şi mai nenorociţi dintre oamenii planetei: trupuri pe jumătate moarte, pe care ele le iau de pe străzile Calcuttei. Lumea este uimită de dedicarea surorilor şi de rezultatele lucrării lor, dar există ceva la aceste călugăriţe care pe mine mă impresionează chiar mai mult: seninătatea lor. Dacă eu m-aş ocupa de un astfel de proiect uriaş, descurajant, aş munci cu frenezie, aş trimite faxuri cu multe comunicate de presă la sponsori, aş cerşi mai multe resurse, aş înghiţi calmante, aş căuta modalităţi de a-mi înfrunta disperarea crescândă. Dar nu aşa procedează aceste călugăriţe! Seninătatea lor provine din ceea ce se întâmplă înainte de începerea muncii zilnice. La ora patru dimineaţa, cu mult înainte de răsăritul soarelui, surorile se trezesc. Îmbrăcate în alb imaculat, intră în capelă unde se roagă şi cântă împreună. Înainte de a se întâlni cu primul "client", s-au scufundat în închinare şi în dragostea lui Dumnezeu.

   Când vin vizitatori la Casa comunităţii, misionarele MILEI le cer în primul rând să viziteze capela. Maica Tereza însăşi obişnuia să-l întâmpine pe fiecare vizitator cu invitaţia: "Să mergem mai întâi să-L salutăm pe Stăpânul case. Isus este aici!"

   Nu am detectat nici o urmă de panică la surorile care conduc Căminul pentru Muribunzi şi Lipsiţi din Calcutta. Văd preocupare şi compasiune, este adevărat, dar nu obsesia provocată de lucrurile rămase nefăcute. Surorile nu lucrează ca să completeze formularele unei agenţii de asistenţă socială. Ele lucrează pentru Dumnezeu. Ele îşi încep ziua cu El, îşi încheie ziua cu El şi tot ce se întâmplă între aceste două repere este darul lor pentru Dumnezeu. Dumnezeu şi numai Dumnezeu determină valoarea lor şi le măsoară succesul.

   Pastorul meu, folosea ilustraţia unei pompe cu apă acţionată manual. Spunea că uneori se simţea ca o pompă. Fiecare om care trecea pe la el pompa viguros de câteva ori şi de fiecare dată el simţea că ceva a ieşit din el. După un timp, când se apropia de punctul de "epuizare maximă", când nu mai avea nimic de dăruit, el se simţea uscat, secătuit. Într-o astfel de perioadă, s-a retras un weekend să-şi descarce sufletul înaintea unui îndrumător spiritual care îi fusese desemnat: o călugăriţă foarte înţeleaptă! El se aştepta ca ea să-i spună câteva cuvinte liniştitoare despre cât de minunat era şi cât de multe sacrificii făcea. Dar ea i-a spus: "Bill, nu există decât un lucru pe care trebuie să-l faci când fântâna ta a secat: trebuie să sapi mai adânc."  Atunci el şi-a dat seama că, pentru a-şi continua călătoria exterioară, trebuia să acorde prioritate călătoriei sale interioare.

   În consemnarea lucrării lui Isus de pe pământ, eu am văzut că a existat un singur moment când El s-a apropiat de starea pe care o putem numi epuizare. În Grădina Ghetsimani, Isus a căzut la pământ şi S-a rugat. Transpiraţia I S-a transformat în broboane de sânge. Rugăciunile Lui au avut un caracter neobişnuit de implorare a lui Dumnezeu. El a făcut "rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte!",  spune în Evrei 5.7, dar sigur Isus ştia că va fi scăpat de la moarte. În timp ce Îşi dădea seama tot mai bine de acest lucru, Isus a simţit o tristeţe profundă. Nu avea nici un grup care să-L susţină, toţi ucenicii fiind adormiţi. "Un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine!" i-a mustrat El (Matei 26.40).

   Dar între scena din grădină şi ceea ce urmează schimbarea este foarte mare. Evangheliile arată în Ghetsimani un om profund întristat şi chinuit. După Ghetsimani prezintă un om care deţine controlul, mai mult decât Pilat sau Irod. Isus nu a fost o victimă, a fost senin şi stăpân pe destinul Său.

   Ce anume din cele ce s-au întâmplat în grădină a schimbat situaţia? Avem puţine detalii legate de conţinutul rugăciunilor lui Isus, pentru că martorii potenţiali dormeau. Poate că El Şi-a revăzut întreaga lucrare. Povara multor lucruri rămase nefăcute ar fi apăsat greu pe umerii Lui: ucenicii erau încă instabili şi imprevizibili, mişcarea Lui înfrunta un risc major, lumea era tot locul unde domnea răul şi suferinţa. Isus Însuşi părea că a ajuns la limita capacităţii umane de a rezista. Nici El nu era mai înclinat spre durere sau moarte decât eşti tu sau eu. Dar Isus a reuşit în Ghetsimani să înfrunte criza transferând povara asupra Tatălui. La urma urmei, El venise să facă voia lui Dumnezeu şi rugăciunea Lui s-a concentrat în cuvintele: "Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu "(v.39). Nu peste multe ore, El va striga un adevăr profund: "S-a isprăvit!" (Ioan 19.30).

   Mă rog să am şi eu aceleaşi sentimente de deataşare, de ÎNCREDERE. Mă rog să-mi pot considera munca şi viaţa un dar adus zilei lui Dumnezeu. Am învăţat că Dumnezeu este un Dumnezeu al milei, al îndurării şi al harului, un şef demn de încredere. Numai Dumnezeu este capabil să mă ajute să-mi păstrez echilibrul pe calea alunecoasă dintre dragostea de oameni şi dragostea pentru mine însumi, o cale străjuită pe margini de hipersensibilitate şi de calus.