Câştig bătălia împotriva dependenţei de televizor aproape pe tot parcursul anului. Aşa cum am mai scris, trebuie să recunosc însă că înainte de venirea primăverii, o forţă misterioasă, cunoscută sub numle de "nebunia din martie" mă atrage la ritualul anual de la televizor: turneul de baschet al colegilor NCAA. Nu pot rezista ispitei de a deschide televizorul. Nimeni nu ar trebui să îndure presiunile pe care le au aceşti tineri sportivi. La nouăsprezece sau douăzeci de ani ei joacă în faţa a treizeci de milioane de telespectatori, cu toată povara universităţii, a statului şi a carierei lor profesionale depinzând de fiecare dribling sau de o aruncare la coş. În final mai rămân patru echipe şi de obicei ultimul meci, cel decisiv, este foarte strâns. Se pare că întregul campionat se concentrează în ultima secvenţă: un băiat de optesprezece ani care are de executat o aruncare de pedeapsă în ultima secundă de joc.

   Băiatul se apropie de linia aruncării şi bate mingea nervos de pământ. În ultima secundă, echipa adversă cere un time-out, ca să-l scoată din fire. În următoarele două minute, aruncătorul stă ghemuit pe marginea terenului, ascultând ultimile instrucţiuni ale antrenorului şi încercând să nu gândească la ceea ce miile de fani strigă: aruncarea la coş care-l aşteaptă. Coechipierii îl bat încurajator pe spate, dar nu spun nimic. A aruncat de mii de ori la coş la antrenamente şi de obicei marca în trei sau patru aruncări. Dar aceasta este diferită. Dacă reuşeşte, va fi eroul eroilor în campus. Poza lui va fi pe prima pagină. Ar putea candida  chiar şi la funcţia de guvernator al statului. Dacă ratează, va fi ţapul ispăşitor al tuturor ţapilor ispăşitori. Cum va mai da faţă cu cei din echipa lui?  În următorii douăzeci de ani va sta periodic în biroul unui psihiatru, convins că toate problemele lui provin din acest moment decisiv. Se întoarce la linia aruncării cu tensiunea unei întregi cariere gravată adânc pe faţa sa.

   Îmi aduc aminte că într-un an am ieşit din cameră să răspund la telefon exact când tânărul se pregătea să arunce. Fruntea îi era brăzdată de riduri de îngrijorare. Îşi muşca buza de jos. Genunchiul stâng îi tremura. Douăzeci de mii de fani strigau şi fluturau steaguri şi batiste pentru a-i distrage atenţia.

   Convorbirea telefonică s-a prelungit şi când m-am întors situaţia era cu totul alta. Acelaşi tânăr, cu părul ud de suc, era purtat pe umeri de către coechipierii săi şi tăia corzile coşului de baschet. Nu avea nici cea mai mică grijă de lume. Faţa lui zâmbitoare umplea tot ecranul. A marcat!

   Aceste două scene îngheţate în istorie, tânărul aplecat cu îngrijorare lângă linie şi apoi sărbătorind pe umerii prietenilor săi, au ajuns să simbolozeze pentru mine diferenţa dintre lege şi har. Pentru a plăcea mulţimii, antrenorului, prietenilor - lui Dumnezeu - şi eu trebuie să marchez. Eternitatea mea depinde de reuşita aruncării. Dacă ratez, mă voi "ofili" pentru totdeauna. Trebuie să reuşesc. Nu-mi pot permite să ratez. ( legea)

   Împărăţia lui Isus ne cheamă la o altă cale, cea care nu depinde de performanţele noastre, ci de performanţele Lui. Nu trebuie să marcăm un coş ca să-L urmăm pe Isus. El a câştigat deja pentru noi costisitoarea victorie a acceptării lui Dumnezeu. Ca rezultat, biserica nu trebuie să fie un loc în care să concurez şi să fiu evaluat după realizări. Ca un vestiar unde se sărbătoreşte victoria, biserica trebuie să fie un loc unde să existe bucurie exuberantă, unde se exprimă mulţumiri şi se sărbătoreşte extraordinara veste că toate păcatele sunt iertate, că Dumnezeu este dragoste şi că victoria este sigură. Biserica este un far al harului pentru restul lumii, nu o fortăreaţă a legalismului. Cel puţin aceasta este biserica prezentată în Biblie. (harul)