S-au adãpostit toate pãsãrile şi toate florile s-au închis.

Copacii înmuguriţi şi-au ridicat frunţile şi crengile spre Cer, ca o îngenuncheare înãlţatã sub formã de rugãciune. O rugãciune de searã.

Oamenii s-au strâns toţi în casele lor.

Sub stropi mãrunţi de ploaie mai pâlpâie doar ferestre de luminã.

E linişte. O linişte sfântã.

Primele lacrimi de Cer cad pe-asfaltul cald de primãvarã târzie.

Ceasul de pe turnul bisericii aratã miezul nopţii.Clopote amorţite încep sã batã.

Înainte sã ajung la marginea strãzii ce mã duce spre casã, existã o grãdinã liniştitã de mãslini. Acolo îmi place sã citesc, îmi place sã petrec timpul cu faţacãtre soare. Acolo îmi place sã privesc oamenii alergând sau copiii râzând. La miezul zilei e gãlãgioasã, dar dupã apusul soarelui devine cea mai liniştitã grãdinã de pe pãmânt. Se mai aude doar jocul vântului printre crengile mãslinilori milenari…

A-nceput o ploaie ciudatã, cu stropi mari şi rari. O ploaie fãrã nori, cu lunã plinã şi stele multe. O ploaie parcã nedoritã.

Grãbesc paşii tânjind sã ajung mai repede acasã, cândîn apropierea grãdinii cu mãslini, se-aude un plânsşoptit.

Durerea vocii mã opreşte din alergare. Paşii îmi devin mai tãcuţi şi ritmul mai lent. Ceva se întâmplã.

Dar se aşterne iar o linişte apãsãtoare. Singura gãlãgie ce-o ascult acum e cea a stropilor uriaşi de apã. Sunt sigurã cã am auzit ceva, cã cineva e acolo,în miez de noapte, printre mãslinii tãcuţi. Într-o astfel de situaţie, într-un alt loc şi o altã zi, aş fi fugit cât mai departe, dar aici, acum… ceva îmi cere sãrãmân. Am impresia cã taina cea mai mãreaţã a universului stã gata sã mi se dezvãluie.

Caut umbrela cu gândul sã mã protejez de ploaie, dar am deja paltonul ud şi pantofii plini de apã, aşa cãrenunţ la idee.

Caut o umbrã, o mişcare… Ceva. Dar nimic.

Mai aştept câteva clipe, apoi dezamãgitã de momentul petrecut între iluzie şi realitate, pornesc din nou pe cãrarea atât de cunoscutã, spre casã. M-am oprit la ieşirea din grãdinã, cu speranţa cã voi zãri totuşi ceva dacã voi arunca o ultimã privire… şi tocmai acolo, undeva la jumãtatea şirului de mãslini, dormeau trei bãrbaţi, la adãpostirea crengilor lipsite de roade.

Ceva mã-mpingea spre ei, şi pânã sã-mi dau seama, paşii mei se-ndreptau înspre acolo. Pe la jumãtatea drumului, acelaşi glas plâns s-a auzit dintr-o altãparte a grãdinii, în apropierea celor trei. Cu toate cãploaia era destul de rece şi stropii mari, cu toate cãplânsul acela te strãpungea pânã în suflet, cei trei necunoscuţi dormeau adânc, pentru cã nici mãcar nu se mişcaserã.

Luna lumina puternic în noapte, peste o piatrã mare sub forma unei lacrimi. Aşezatã în urmã cu ceva ani, în mijlocul grãdinii, era folositã de tinerii îndrãgostiţi ca punct de întâlnire. Cunoşteam piatra, îi ştiam prea bine forma şi unghiurile, pentru cã-mi era drag sã mã aşez pe iarba ce-o înconjura, sã-mi sprijin cartea pe lacrima împietritã şi sã citesc cu ultimele raze de soare. Dar în seara aceasta, cineva plângea acolo, aplecat peste ea. Cineva trãia momente amare de tristete şi Luna îi mângâia creştetul aplecat, pentru cã niciodatã... niciodatã nu o vãzusem atât de aproape. Era un "cineva" ciudat de liniştit… dar îndurerat.

În timp ce plângea, buzele se mişcau constant, ca-ntr-un dialog. Înafarã de cei trei care dormeau sub mãslinul îndepãrtat, nu mai puteam zãri nici o figurã, nici o persoanã, şi totuşi, mai exista cineva acolo… vorbind cu el.

Uneori pãstra tãcere, privind undeva spre Lunã. Apoi îşi apleca trupul obosit şi se lãsa scuturat de plâns. Un plâns tãcut dar istovitor. Privindu-L, ochii au început sã-mi lãcrimeze necontrolat. Ce puteam face eu pentru o durere atât de mare ? Ce puteam spune pentru a linişti ochii aceia nemãrginit de îndureraţi ?

Mã simţeam prizionera acelei imagini cutremurãtoare: cum doar la câţiva paşi distanţãliniştea somnului era umbritã de prevestirea îngrozitoare a unei dureri de neevitat.

Când vântul târziu de noapte a-ndepãrtat crengile mãslinului ce fãcea umbrã chipului îndurerat, toate imaginile s-au amestecat în mintea mea, toate amintirile şi cãrţile au revenit, şi chipul acela blând şi ochii plânşi mi-au devenit familiari. Umerii aplecaţi, pãrul ud de ploaie (sau sudoare), chipul umbrit de toate fantomele pãmântului, palmele îngreunate de povara omenirii… toate-mi erau cunoscute.

Şi fiinţa aceea, aplecatã peste piatra rece, mi-am dat seama cã este tot ce au pãmântenii mai scump.

Fãrã îndoialã, lacrimile Lui au fost motivul pentru care Luna stãlucea atât de puternic în seara aceasta. Fãrã îndoialã, ochii Lui erau doriţi de stele, de asta au ieşit toate în cãutarea lor, pe boltã. Fãrã nici mãcar sã mai întreb… ştiam de ce plouã atât de ciudat şi de trist în noaptea aceasta.

Tatãl plângea împreunã cu Fiul.

Plângea pentru cã paharul acela nu-şi putea permite sã-L îndepãrteze de la Singurul pe care-L iubea, ca sã nu se piardã singurii pe care-i dorea !

Întelegând taina Voinţei DIVINE, m-am avântat spre El, Singurul care poate prinde orice suflet în palmele iertãtoare. Tânjeam sã-I spun cã-mi pare rãu, cã voi lupta atât cât jugul pe care tocmai îl ridicase sã merite… (deci pânã la moarte).

Şi m-a îmbrãţişat. Lacrimile Lui mi-au acoperit creştetul. I-am simţit mâinile cuprinzându-mi trupulşi inima. Când tocmai vroiam sã-i spun cã e rândul meu acum sã-i liniştesc durerea, El se ingrijea de poverile mele, de îndoielile mele, de întrebãrile şi rugãciunile fãrã rãspuns pe care le purtam demult cu mine. Când tocmai vroiam sã-i spun cã sunt dispusãsã dau totul pentru El, cu un zâmbet dumnezeiesc m-a asigurat cã stie deja. Când vroiam sã-i dau, în sfârşit, ceva prin fapte, ca rãsplatã a Jertfei, El elibera sufletul şi mintea mea de toate capcanele ce mãpândeau.

Mã ierta din nou şi din nou, ca un rãsãrit nesfârşit de Soare !

Primele raze ale dimineţii m-au gãsit acolo, pe piatra lacrimilor, cu inima întreagã şi vindecatã de SINGURUL dispus şi în stare sã o facã. Rãsãritul care prevestea prima zi de Paşte m-a întâlnit în grãdina mãslinilor, reînnoitã, transformatã…

şi deja înviatã !