Oamenii se roagă şi Îi cer lui Dumnezeu să fie umpluţi, dar în tot acest timp manifestă o ingeniozitate deosebită - acea contradicţie care împiedică voinţele noastre să fie mişcate, până în punctul în care să-L lase pe Dumnezeu să facă cum vrea El.

   Din acest motiv, nu-mi place să cer adunării să cânte unul din cântecele vechi "Umple-mă acum". Cred că este una din cântările cele mai lipsite de speranţă scrise vreodată - e sumbră şi neputincioasă. Vreau să găsesc pe cineva care a fost umplut în timp ce cânta "Umple-mă acum, umple-mă acum".  Pur şi simplu nu merge aşa, pentru că dacă tu te împotriveşti lui Dumnezeu poţi cânta toate cele patru strofe şi o poţi repeta pe ultima plângând, dar Dumnezeu tot va trebui să aştepte decizia ta cu privire la acea parte din tine pe care tu o scapi de cruce.

   Cei care trăiesc în această stare de contradicţie continuă, nu pot fi creştini fericiţi. Un om care stă mereu pe cruce, numai bucată după bucată, nu poate fi fericit în acest proces. Dar atunci când acel om îşi ia locul pe cruce împreună cu Isus Hristos o dată pentru totdeuna, el îşi predă duhul lui Dumnezeu, renunţă la toate şi încetează să se mai apere. Cu siguranţă, el a murit, dar urmează o înviere!

   Dacă noi vrem să mergem pe această cale a biruinţei cu Isus Hristos, atunci nu putem continua să fim creştini mediocri, opriţi la jumătatea drumului, spre culme. Până  când nu renunţăm la interesele noastre, nu va fi niciodată destulă pasiune în fiinţele noastre de a găsi voia Lui supremă.

   Şi de ce durează aşa de mult? Cine este vinovat de faptul că intenţiile inimii noastre nu sunt atât de curate, încât să-L putem iubi fără încetare, să-L putem sluji cu vrednicie, să putem fi umpluţi cu Duhul Său şi să umblăm în victorie?

   Sper că am clarificat faptul că vina este a noastră şi nu a lui Dumnezeu! "Această lucrare nu necesită mult timp pentru a fi înfăptuită deplin, după cum cred unii, pentru că e cea mai scurtă lucrare pe care oamenii şi-o pot imagina. Nu e nici mai lungă, nici mai scurtă, ci potrivit cu pasiunea care este în tine, potrivit cu voinţa ta."  Dacă eşti unul din cei care sunt convinşi că trebuie să dureze mult timp, te înşeli. Poate fi cea mai rapidă şi cea mai scurtă lucrare pe care omul o poate cunoaşte - tot atât de scurtă sau lungă după creşte voinţa ta.

   Mulţi dintre noi ne ţinem de ceva, ceva drag nouă, ceva care intervine între noi şi Domnul. Unii dintre voi, ca tineri, poate aveţi un copilaş care a devenit acum pentru voi cea mai scumpă comoară de pe pământ. Probabil că aţi auzit şoapta Domnului spunând: "Îmi veţi da înapoi acest copilaş? Îţi vei lua mâinile de pe cârma acestei vieţi şi o vei pune în mâinile Duhului Sfânt?"

   Dumnezeu are de furcă cu noi când vine vorba de voia Lui supremă pentru vieţile noastre şi ale copiilor noştri. Cu ani în urmă, când primii mei doi băieţi erau mici, eu eram plecat departe de casă într-o lucrare de predicare. Dumnezeu a avut de furcă cu mine foarte evident la sentimentul meu de posesiune al comorii pe care o aveam în aceşti doi fii. Dumnezeu mi-a vorbit şi m-a întrebat dacă vreau să-I dau Lui copiii, iar eu m-am gândit că El voia ca ei să moară. Eram proşternut pe podea, lângă pat şi-mi loveam degetele de preş plângând înaintea lui Dumnezeu. De atunci, am putut să văd în creşterea acestor băieţi şi în restul copiilor, că Dumnzeu nu cere copiii noştri pentru El, ci El vrea doar să ne aducă pe noi în punctul în care să ne predăm, aşa încât copiii şi avuţiile noastre pământeşti să nu pună stăpânire pe voinţele noastre până acolo încât toate acestea să devină obiecte de închinare. Dumnezeu ne trece prin vremuri ca acestea pentru că nu trebuie să existe nici un lucru în vieţile noastre pământeşti, pe care să nu-l predăm lui Dumnezeu cu bună ştiinţă.

   Vă mărturisesc că am trecut prin acest proces de moarte, după fiecare copil pe care ni L-a dat Dumnezeu. Când a venit pe lume fetiţa noastră, am dedicat-o lui Dumnezeu într-o duminică dimineaţa, dar aceasta nu a însemnat nimic. Dedicarea mea personală a acestui copil a fost ceva teribil, prelungit, istovitor. Într-un final, I-am spus lui Dumnezeu: "Da, Doamne, e a Ta". Ştiam că Dumnezeu n-o va lăsa să moară pentru că învăţasem lecţia aceasta în urmă cu câţiva ani, cu cei doi băieţi mai mari. Lucrurile stăteau cam aşa: eu nu ştiam ce voia El, dar a fost o luptă să renunţ, să mă supun.

   Mai târziu, în timp ce mărturiseam ceva în biserica noastră, am spus: "Cel mai scump lucru pe care-l avem în această lume este fetiţa noastră, dar Dumnezeu ştie că o poate avea oricând doreşte".

   După serviciul religios, cineva a venit la mine şi mi-a spus:

 - Domnule Tozer, nu ţi-e teamă să vorbeşti aşa despre fetiţa ta?

   - Teamă?,  i-am răspuns. De ce să-mi fie teamă? Am pus-o în mâinile dragostei desăvârşite, iar dragostea nu poate răni şi nici lovi pe nimeni. Sunt deplin mulţumit că ea este adăpostită în viaţa lui Isus Hristos - Numele Lui este DRAGOSTE, mâinile Sale sunt puternice, faţa Sa este strălucitoare ca frumuseţea soarelui, iar inima Lui este inima blândă a lui Dumnezeu, plină de compasiune, bunătate şi iubire."