Bill Leslie, pastorul bisericii LaSalle  nu a obosit niciodată să vorbească despre Har, poate ca reacţie la copilăria lui petrecută în legalism. El îşi recunoaşte propria nevoie nesfârşită de a avea har, predica despre har aproape în fiecare duminică şi îl oferea din belşug tuturor celor din jurul lui în moduri foarte practice. Fiind părtaş lucrării lui duminică de duminică, am absorbit treptat harul, parcă prin osmoză. Am ajuns să cred, să cred cu adevărat, că Dumnezeu mă iubeşte nu pentru că o merit, ci pentru că El este un Dumnezeu al harului. Dragostea lui Dumnezeu este gratuită, fără condiţii. Nu pot face nimic pentru ca Dumnezeu să mă iubească mai mult, dar nici mai puţin.

   Harul, am tras eu concluzia, a fost factorul care a lipsit, în modul cel mai evident, din biserica unde am copilărit. Dacă biserica ar putea transmite harul unei lumi a competiţiei, a judecării altora şi a împărţirii pe statute sociale - o lume a lipsei de har - atunci biserica ar deveni un loc unde oamenii ar veni singuri, fără exercitarea unei presiuni, la fel cum nomazii deşertului se îndreaptă spre oaze. Acum, când frecventez biserica, privesc în interior şi Îi cer lui Dumnezeu să mă cureţe de otrava rivalităţii şi criticismului şi să mă umple cu har. Acum caut biserici caracterizate de o stare de har.

   Am învăţat o lecţie durabilă despre ceea ce este harul din reacţia bisericii mele faţă de Adolphus, un tânăr negru cu o privire sălbatică şi furioasă în ochi. Fiecare biserică din astfel de zone ale oraşelor are câte un Adolphus. Al nostru fusese câţiva ani în Vietnam şi probabil că necazurile lui au început acolo. Nu-şi putea păstra un loc de muncă prea mult. Excesele sale de furie şi nebunia lui l-au dus în câteva rânduri la ospiciu.

   Dacă îşi lua medicamentele duminică dimineaţa, te puteai înţelege cu Adolphus. Altfel... ei bine, biserica era un loc mai plin de activitate ca în alte ocazii. Începea din spate şi sărea peste bănci până ajungea în faţă. În timpul unei cântări îşi ridica mâinile şi făcea gesturi obscene. Alteori avea căşti la care asculta muzică rap şi bătea ritmul, în loc să asculte predica.

   În cadrul serviciului de închinare, biserica LaSalle avea un timp numit "Rugăciunile oamenilor". Ne ridicam şi mai mulţi oameni se rugau în mod spontan, pentru pacea din lume, pentru vindecarea bolnavilor, pentru dreptate în comunitatea din jurul bisericii. "Doamne, Te rugăm să ne asculţi rugăciunea" spuneam toţi în unison după fiecare rugăciune. Adolphus şi-a dat repede seama că "Rugăciunea oamenilor" era o şansă ideală pentru a-şi exprima grijile.

   "Doamne, Îţi mulţumesc că ai creat-o pe Whitney Houston şi trupul ei magnific", s-a rugat el  într-o dimineaţă. După starea de confuzie produsă, câţiva au şoptit: "Doamne, Te rugăm să ne asculţi rugăciunea."

   "Doamne, Îţi mulţumesc că săptămâna trecută am semnat un contract important pentru a ne înregistra cântecele şi pentru toate lucrurile extraordinare care se întâmplă în formaţia mea", s-a rugat Adolphus. Cei care-l cunoşteau, ştiau că fabulează, dar alţii au spus din inimă: "Doamne, Te rugăm să ne asculţi rugăciunea."

   Cei care frecventau regulat biserica au început să se aştepte la orice de la rugăciunile lui Adolphus. Vizitatorii nu ştiau ce să creadă: îşi deschideau ochii şi îşi ridicau capul cât puteau de mult pentru a localiza sursa rugăciunilor neobişnuite.

   Adolphus a invocat judecata divină asupra tuturor oamenilor albi din biserica noastră care i-au produs atât de mult stres primarului H.Washington încât acesta a făcut infarct. S-a ridicat împotriva lui George Bush care a trimis trupe în Irak în timp ce oameni albi erau omorâţi pe străzile din Chicago. Ne ţinea la curent cu progresele făcute de trupa lui de muzicieni. Unele dintre rugăciunile lui erau urmate de tăceri stânjenitoare. O dată Adolphus s-a rugar ca "pastorii albi ai acestei biserici să-şi vadă casele arse în săptămâna care urmează". Nimeni nu l-a însoţit cu expresia obişnuită la acea rugăciune.

   Adolphus fusese deja alungat din trei biserici. El prefera să participe la o biserică mixtă pentru că îi putea face pe albi să se simtă stânjeniţi. La o clasă de Şcoală duminicală pe care am condus-o, s-a ridicat şi a spus:"Dacă aş avea o puşcă M-16 v-aş ucide pe toţi din această sală." Albii s-au simţit tare neliniştiţi.

   Un grup de oameni din biserică, inclusiv un doctor şi un psihiatru, şi-au asumat rolul de a se ocupa de el. De fiecare dată când făcea câte o criză, îl luau de o parte şi vorbeau cu el, repetând des cuvântul "nepotrivit". "Adolphus, poate că mânia ta este justificată. Dar există moduri potrivite şi moduri nepotrivite de a o exprima. Rugăciunea ca să ardă casa pastorului este un mod nepotrivit."

   Am aflat că Adolphus uneori venea pe jos aproape opt kilometri ca să ajungă la biserică, pentru că nu avea bani pentru autobuz. Membrii bisericii au început să-l ducă uneori cu maşina. Unii l-au invitat la masă. Cele mai multe Crăciunuri le-a petrecut cu familia pastorului asistent.

   Lăudându-se cu talentul muzical, a cerut să fie primit în grupul muzical care cânta la Cina Domnului. Aşa cum s-a dovedit, Adolphus nu avea nici urmă de talent muzical. După ce l-a "testat", dirijorul a ajuns la un compromis cu el: putea sta alături de ceilalţi şi putea să cânte, dar numai când chitara lui electrică nu era conectată. De fiecare dată când cânta grupul, Adolphus se ridica alături de grup şi cânta, dar, spre uşurarea noastră, chitara lui nu producea nici un sunet. În general acest compromis a dat roade, cu excepţia duminicilor când Adolphus nu-şi lua medicamentele şi se credea Joe Cocker care făcea mişcări energice pe platformă în timp ce noi primeam trupul şi sângele lui Cristos.

   A venit şi ziua când Adolphus a cerut să fie primit ca membru al bisericii. Prezbiterii i-au examinat convingerile, nu au găsit prea multe lucruri încurajatoare şi au hotărât să-l supună unei perioade de încercare. Putea deveni membru al bisericii dacă dovedea că înţelege ce înseamnă a fi creştin, au decis ei, şi după ce va învăţa să se poarte civilizat în biserică.

   Împotriva tuturor probabilităţilor, povestea lui Adolphus a avut un sfârşit fericit. În timp s-a liniştit. A început să solicite ajutorul celor din biserică când simţea că se apropie o criză de nebunie. A ajuns chiar să se căsătorească. Când a încercat a treia oară să devină membru al bisericii, a fost acceptat. Harul vine la oamenii care nu îl merită şi pentru mine Adolphus a ajuns să reprezinte harul. Niciodată în viaţa lui nimeni nu a investit atât de multă energie şi preocupare în el. Nu avea familie, nu avea loc de muncă, nu avea stabilitate. Biserica a devenit pentru el singurul loc stabil. L-a acceptat în ciuda a tot ceea ce a făcut ca să merite să fie respins.

   Biserica nu a renunţat la Adolphus. I-a dat a doua, a treia şi a patra şansă. Creştinii care au experimentat harul lui Dumnezeu i l-au transferat lui Adolphus şi acest har stăruitor, de nestins m-a făcut să înţeleg ce trebuie să suporte Dumnezeu pentru că a hotărât să iubească oameni ca mine. Acum caut biserici care răspândesc acest fel de har.