Phineas, un băieţel de zece ani, s-a trezit înainte de răsăritul soarelui. Nu dormise mai deloc în noaptea aceea. Cu mult timp înainte ca restul familiei să se trezească, el era deja jos, la parter, cu bagajul pregătit, gata să se urce în trăsură.

   Era anul 1820. Phineas avea să vadă o insulă. Insula lui. Insula care îi fusese făgăduită la naştere. În ziua când se născuse, bunicul lui îi dăruise titlul de proprietate asupra unei porţiuni considerabile din teritoriul statului Connecticut, cunoscută sub numele de Insula Iederei. Iar azi era ziua în care Phineas avea să o vadă pentru prima dată.

   Nu orice băiat devine moşier din clipa naşterii. Părinţii nu uitau să-i amintească mereu lui Phineas lucrul acesta. Îi cereau mereu să nu uite de ei când va creşte mare. Vecinii se temeau că micul moşier nu va vrea să se joace cu odraslele lor.

   Teama era înteimeiată. Phineas era altfel decât tovarăşii săi de joacă. În timp ce ei visau la cavaleri şi balauri, visurile lui erau legate de Insula Iederei. Într-o bună zi avea să devină stăpânul moşiei sale. Avea să-şi construiască un conac. Să înfiinţeze o fermă. Să crească turme de vite. Să-şi conducă domeniul ca un adevărat moşier. Atunci când ai o insulă te simţi important. Atunci când ai o insulă, vrei să o vezi. Phineas nu îşi văzuse încă insula. El s-a tot rugat de tatăl lui să-l ducă pe insulă şi, în cele din urmă, în vara anului 1820, tatăl său a decis să-i facă pe plac.

   În nopţile de dinaintea expediţiei, băiatul nu a putut să doarmă. În ziua cu pricina, dis-de-dimineaţă, Phineas, împreună cu tatăl său şi cu un ajutor angajat special pentru excursia respectivă, s-au urcat în şaretă şi au pornit cu toţii la drum. În sfârşit, Phineas avea să-şi vadă insula mult visată.

   De-abia mai putea să stea locului. Când ajungeau pe culmea unui deal, de fiecare dată întreba: "Mai avem mult?" Tatăl său îl îndemna să aibe răbdare şi îl asigură că nu mai e mult.

   Într-un târziu, tatăl său a arătat cu degetul undeva spre nord. Acolo,  a zis el este Insula Iederei.

   Phineas era în culmea nerăbdării. Sări jos din şaretă şi ţâşni spre pajiştea ce se zărea în depărtare, lăsându-l mult în urmă pe tatăl său. Goni către şirul de copaci, căutând o deschizătură prin care să vadă Insula Iederei.

   Când zări insula, se opri brusc. Inima i se făcu grea ca plumbul. Insula Iederei era o întindere mlăştinoasă de vreo cinci pogoane, în care colcăiau mii de şerpi. Bunicul lui spusese că era cel mai valoros pământ din Connecticut. Dar nu valora nici cât o ceapă degerată. Tatăl lui îi spusese că era un cadou nepreţuit. Nu era aşa nici pe departe. Era doar o farsă... o farsă crudă. În timp ce Phineas se holba încremenit, tatăl şi ajutorul proaspăt angajat râdeau în hohote.

   Phineas nu era, aşa cum crezuse, fericitul moştenitor al familiei. Era, mai degrabă, bătaia de joc a familiei. Bunicul Taylor îi jucase o farsă urmaşului său. Phineas nu a râs deloc. Dar nu a uitat cele petrecute. Dezamăgirea suferită i-a afectat întreaga viaţă. El, cel înşelat, şi-a făcut un mod de viaţă din a-i înşela pe alţii. Băiatul păcălit şi-a făcut un scop din a-i păcăli pe cei din jur.

   Poate că te-a păcălit şi pe tine. Nu-l cunoşti sub numele de Phineas, ci sub numele de P.T. Nu-l cunoşti ca pe un moşier, ci ca pe un deschizător de drumuri. Îl cunoşti drept autorul celebrei afirmaţii: "În fiecare minut se naşte undeva un fraier." El şi-a dedicat toată viaţa confirmării acestor cuvinte. Aşa a decurs viaţa lui P.T. - a lui P.T. Barnum.

   Şi la fel decurge viaţa multor alţi oameni, oameni cărora li s-a promis că vor fi duşi în Ţara Făgăduinţei şi, când colo, s-au trezit în mlaştină.

   Speranţe rămase neîmplinite. Dumnezeu nu a făcut ce şi-au dorit ei. Ei erau nişte oameni cuminţi, cumsecade. Aveau o inimă bună. Iar rugăciunile lor erau sincere. Atâta doar că aşteptările lor erau greşite. Nu e uşor să ne împăcăm cu gândul, atunci când Dumnezeu nu face ceea ce dorim noi. N-a fost niciodată aşa şi nici nu va fi. Dar credinţa presupune convingerea că Dumnezeu ştie mai bine decât noi cum stau lucrurile şi ne va ajuta să ieşim cu bine din încercări.

   Nu uita, dezamăgirea apare din cauza neîmplinirii aşteptărilor noastre.

  Dezamăgirea se vindecă prin reformularea obiectului acestor aşteptări. O întrebare foarte nimerită, pe care ar fi bine să ne-o punem atunci când ne simţim dezamăgiţi este: "Dar ce vrei?" Ce vrem cu adevărat? Asta i-a întrebat şi Isus pe ucenici. Tu ce îţi doreşti? Îţi doreşti o libertate temporară - sau o libertate veşnică? Isus a pus temelia unei lucrări de amploare - aceea de a schimba aşteptările oamenilor. Ştii ce-a făcut El? Le-a spus o poveste, dar nu una oarecare. Le-a împărtăşit povestea lui Dumnezeu şi planul Lui pentru oameni. Fascinant. Leacul lui Isus pentru inimile frânte este povestea lui Dumnezeu. A început cu Moise şi a sfârşit cu El Însuşi. De ce S-o fi întors cu două mii de ani în urmă? De ce le-o fi istorisit acele poveşti străvechi? Cred că ştiu. Cred că ceea ce le-a spus este tocmai ceea ce avem şi noi nevoie să auzim atunci când suntem dezamăgiţi.

   Avem nevoie să auzim că Dumnezeu deţine şi azi controlul lucrurilor. Avem nevoie să auzim că viaţa nu se sfârşeşte decât în clipa când spune El. Avem nevoie să auzim că necazurile şi tragediile vieţii nu sunt un motiv ca să depunem armele. Trebuie doar să stăm în aşteptare. Corrie ten Boom obişnuia să spună: "Când trenul trece prin tunel şi în jurul tău e beznă, ce faci, sari din tren? Sigur că nu. Stai în aşteptare şi ai încredere că cel ce conduce trenul te va scoate la lumină."

   De ce a spus Isus aceste poveşti? Ca să ştim că mecanicul de pe locomotivă deţine controlul trenului.

   Cum trebuie să reacţionăm atunci când suntem descurajaţi? Care e leacul dezamăgirii? Întoarce-te la povestea cu pricina. Citeşte-o iar şi iar. Adu-ţi aminte că nu eşti primul om care plânge. Şi nu eşti nici primul care are nevoie de ajutor. Citeşte povestea şi nu uita, povestea lor e şi a ta!

   Te frământă prea multe griji? Rănile îţi sunt prea adânci? Duşmanii tăi sunt prea puternici? Dezamăgirea ta e prea adâncă?  Citeşte povestea. Tu eşti cel de colo, care primeşte mană cerească, împreună cu israeliţii, tu eşti cel de colo, care mărsăluieşte alături de Iosafat într-o bătălie deja câştigată.

   Data viitoare când te vei simţi dezamăgit nu intra în panică. Nu sări afară din tren. Nu depune armele. Ai răbdare şi lasă-L pe Dumnezeu să-ţi readucă aminte că El e şi azi în control. Finalul nu vine decât la urmă.