Calitatea sloganurilor este concizia. Defectul lor este ambiguitatea. De aceea, ele reprezintă căi de comunicare riscante. Sunt puternice şi primejdioase. Noi ar trebui să exploatăm puterea lor şi să excludem primejdia. Aş dori să-mi asum riscul unei explicaţii corectoare a sloganului: "Adevăr! Credinţă! Sentiment!"

   Este un vechi şi renumit slogan evanghelic. F.B. Meyer, A.T. Pearson şi L.E. Maxwell au rostit cu toţii predici cu acest titlu. Astăzi este folosit cu putere într-o broşură a organizaţiei Campus Crusade. Cheia sloganului este ordinea în care sunt aşezate cele trei cuvinte. Primul cuvânt se referă la adevărul despre Hristos. Al doilea se referă la răspunsul credinţei. Al treilea se referă la sentimentele care pot să urmeze sau nu.

   Deci, unde este ambiguitatea? Există două puncte ambigue: se poate ca "sentimentele" schimbate să fie esenţiale pentru o convertire creştină adevărată, şi nu doar o consecinţă a acesteia, iar credinţa se poate să nu fie chiar atât de distinctă de sentimente.

   Într-una dintre broşurile foarte cunoscute, sloganul  apare descris ca un tren de epocă: locomotiva este "adevărul". Vagonul de cărbune este "credinţa". Vagonul de serviciu este "sentimentul". Explicaţia sună cam aşa: "Trenul va merge cu sau fără vagonul de serviciu"

   Totuşi ar fi inutil să încerci să pui vagonul de serviciu să tragă trenul. Dar care sunt acele "sentimente" fără de care trenul vieţii creştine poate merge foarte bine? Se referă oare "sentimentele" doar la acele experienţe pur fizice cum ar fi palmele transpirate, genunchii care tremură, bătăile accelerate ale inimii, buzele tremurătoare, ochii înlăcrimaţi? Dacă da, sloganul este clar şi plin de acurateţe.

   Dar majoritatea oamenilor nu se gândesc la sentimente în acest sens. Sentimentele includ lucruri ca: mulţumire, speranţă, bucurie, împlinire, pace, dorinţă, compasiune, frică, ură, furie, întristare. Niciuna dintre acestea nu reprezintă doar o senzaţie fizică. Îngerii, demonii şi sfinţii din ceruri care nu au trup pot avea astfel de "sentimente".

   Cred că, în afară de Biblie, cartea cea mai importantă despre rolul sentimentelor în viaţa creştină a fost scrisă de Jonathan Edwards. Cartea se numeşte "The Religious Affections" (Sentimente religioase). Definiţia acestor "sentimente" (sau a ceea ce majoritatea oamenilor din zilele noastre înţeleg prin sentimente) este următoarea: cele mai viguroase şi mai sensibile execitări ale înclinaţiei şi voinţei sufletului. Cu alte cuvinte, sentimentele care contează cu adevărat nu sunt doar senzaţii fizice. Ele sunt o stimulare a sufletului prin ceva ce este perceput ori ca o comoară, ori ca o ameninţare.

   Între sentimentele sufletului şi senzaţiile trupului există o legătură. Aceasta se datorează, după cum spune Edwards, "legilor unirii dintre suflet şi trup stabilite de Creator". Cu alte cuvinte, mulţumirea din inimă te poate face să plângi. Frica de Dumnezeu te poate face să tremuri. Plânsul şi tremuratul, în sine, nu au nicio semnificaţie spirituală. Trenul poate merge fără ele.

   Acesta este adevărul cuprins în slogan. Dar mulţumirea şi frica nu sunt opţionale în viaţa creştină. Totuşi, ele reprezintă ceea ce majoritatea oamenilor înţeleg prin sentimente. Acesta este pericolul sloganului. El pare să facă - din ceea ce Biblia consideră esenţial - un lucru opţional.

   Minimalizarea importanţei sentimentelor transformate face convertirea creştină mai puţin supranaturală şi mai puţin radicală. Omeneşte este posibil să iei o decizie a voinţei în favoarea lui Hristos. Nu este nevoie de nicio putere supranaturală să rosteşti rugăciuni, să semnezi formulare, să mergi la biserică sau chiar să încetezi să preacurveşti. Toate acestea sunt bune. Dar nu dovedesc că s-a întâmplat ceva spiritual. Pe de altă parte, convertirea creştină este un lucru supranatural şi radical. Inima este schimbată. Iar dovada acestui fapt nu sunt doar deciziile noi, ci şi sentimentele noi.

   În sens negativ, Pavel spune că cei care continuă să meargă pe aceeaşi cale veche a vrăjmăşiei, mâniei şi invidiei "nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (Galateni 5.20-21). Toate acestea sunt sentimente. Ele trebuie să se schimbe. Trenul nu va ajunge în ceruri dacă ele nu se vor schimba. În sens pozitiv, creştinilor li se porunceşte să aibe sentimente care Îl onorează pe Dumnezeu. Ni se porunceşte să simţim bucurie (Filipeni 4.4), speranţă (Ps.42.5), frică (Luca 12.5), pace (Coloseni 3.15), râvnă (Romani 12.11), întristare (Romani 12.15), dorinţă (1 Petru 2.2), zdrobire a duhului şi pocăinţă (Iacov 4.9), bunătate şi milă (Efeseni 4.32).

   Mai mult decât atât, credinţa în sine are ceva ce majoritatea oamenilor ar numi sentimente. Credinţa mântuitoare înseamnă "a-L primi pe Hristos": "Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1.12). Dar să Îl primim ca ce? De obicei spunem "ca Domn şi Mântuitor". Şi este corect. Dar trebuie să se spună ceva mai mult. Credinţa mântuitoare Îl primeşte pe Hristos ca pe o COMOARĂ personală. Un Hristos care nu este o comoară este un Hristos care nu este Mântuitor. Credinţa are în sine acest element al preţuirii, al îmbrăţişării, al aprecierii şi al savurării persoanei lui Hristos. Se poate asemăna cu un om care găseşte o comoară într-un ogor, şi "de bucurie" îşi vinde toate averile doar ca să aibă acel ogor (Matei 13.44).

   De aceea putem să folosim sloganul atunci când spunem că senzaţiile fizice nu sunt esenţiale. Dar, de asemenea, să clarificăm faptul că, în realitate, locomotiva nici măcar nu este îndreptată spre ceruri dacă nu este urmată de o credinţă care Îl consideră pe Hristos o comoară şi dacă nu trage după ea un vagon de serviciu cu sentimente noi, deşi imperfecte.