SOLEMNITATEA

Mergând cu metroul într-o zi toridă de vară, mă uitam absentă la călătorii din vagon, când am remarcat deodată tricoul unui tânăr. De fapt, privirea mi-a fost atrasă de ceea ce era imprimat: o stemă decolorată. Tricoul părea destul de uzat, dar îmi amintesc că se distingea foarte clar o coroană regală.

Nu ştiu dacă acea stemă aparţinea vreunui stat, dar instantaneu gândul m-a dus spre o altă… Ţară, un Regat condus de un Rege a cărui coroană nu se poate asemui cu nimic de pe pământ!

Şi mă mai gândeam la cât de mare este solemnitatea în cer şi în Univers, şi cât de mare trebuie să fie solemnitatea pe pământ, în Adunarea Regelui! ...

Solemnitate este un substantiv care provine dintr-un adjectiv, solemn, pe care limba noastră l-a preluat din latină, sollemnis, unde înseamnă  „care se întâmplă o dată pe an; de sărbătoare; sfânt”.  

Dacă un rege pământesc este respectat şi ascultat pentru poziţia însemnată pe care o are în conducerea unui regat, pentru autoritatea şi puterea pe care le deţine, cu cât mai mult ar trebui să ne plecăm înaintea Aceluia care stăpâneşte Timpul, Viaţa şi Moartea, pentru care nu există Început sau Sfârşit şi căruia I se închină galaxii, iar sferele-I cântă imnuri!

Dar noi, preaiubiţii Lui, pentru care nu S-a cruţat pe Sine Însuşi, ne închinăm cum se cuvine înaintea Lui şi suntem oare conştienţi înaintea Cui stăm?

Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să presupunem că, dintr-o dată, ochii noştri L-ar vedea umplând sala. Ar mai scoate cineva vreun sunet? Ar mai putea cineva mânca bomboane, foşnind ambalajul, sau şi-ar mai povesti activităţile de peste zi, ne-am mai urmări cu privirea unii pe alţii şi ne-am mai studia să vedem cât s-a îngrăşat unul sau cât a slăbit altul, cât de scurt este părul sau cât de lungă este fusta, dacă unul stă picior peste picior sau altul se deşiră pe bancă, dacă unul îşi ţine mâinile în buzunare sau dacă i se potriveşte cravata la costum?

Unul dintre sensurile solemnităţii este cel de sfinţenie, iar altul, cel de sărbătoare. Cred că sfinţenia presupune veneraţie, presupune convingerea că te afli într-un sanctuar în prezenţa purităţii absolute, a perfecţiunii; că suntem sub limpezimea unor ochi ce ne privesc cu acea dragoste pe care ar trebui să ne fie teamă s-o rănim; sanctuare trebuie să fim toţi, căci solemnitatea este, înainte de toate, o stare interioară prin care ne înălţăm, desprinzându-ne de cotidian, ne purificăm gândurile şi sufletele în Cuvântul Lui şi în cântul prin care-I aducem slavă, fiind gata pentru o comunicare în spirit cu Cel ce trebuie lăudat, adorat şi glorificat.

Sensul de sărbătoare presupune bucurie, emoţie, satisfacţie sufletească, neuitând însă că printre semnificaţiile verbului a serba în latină mai sunt şi a observa, a păzi, a păstra.

Să ne păstrăm şi să ne păzim solemnitatea interioară pentru că doar aşa ne putem bucura pe deplin de însemnele Regatului divin şi veşnic ai cărui supuşi suntem, ştiind că pentru răscumpărarea noastră Regele a primit o coroană de spini, o cruce şi trei piroane!