Era o zi de marţi.
Primãvara îşi spunea cuvântul.
Cu-atâţia pomi înfloriţi, sistemul meu respirator a început sã nu mai iubeascã polenul, aşa cã nu mai funcţiona atât de fluent ca pânã atunci.
De dimineaţã, m-am prezentat de urgenţã pe jumãtate sufocatã. Doctorul de familie, fiind un doctor bun şi renumit în zonã, avea o listã de aşteptare destul de lungã, aşa cã nu aveam altã opţiune decât sã mã aşez pe unul din puţinele scaune libere încã, şi sã aştept.
Forfota spitalului nu era prea mare în dimineaţa aceea, liniştea holului permiţându-mi sã citesc. Aşa cã mi-am scos cartea din geantã, mi-am fãcut locul comod, am deschis la pagina semnatã şi m-am adâncit în lumea "goanei dupã licurici".
Când doamna de lângã mine s-a ridicat, mi-am întrerupt lectura pentru un ceai.
Mi-am aşezat cartea pe scaun, m-am ridicat şi m-am îndreptat spre automatul de cafea. în timp ce selecţionam aroma ceaiului, am observat cã o tânãrã se aşeazã lângã cartea mea, o ridicã şi rãsfoieste câteva pagini. Dacã avea intenţia sã plece cu ea nu cred cã-i folosea prea mult, necunoscând limba românã, aşa cã, am zâmbit şi m-am întors spre paharul meu cu ceai de scorţişoarã.
Câteva secunde mai târziu, îndreptându-mã spre ea, am întrebat-o dacã vrea sã serveascã ceva.
A tresãrit.
Mi-a rãspuns afirmativ din cap.
Am întrebat-o dacã preferã ceaiul de scorţişoarã.
I-am întins paharul.
L-a luat cu amândouã mâinile, parcã tremurând.
I-am spus cã revin imediat, întorcându-mã dupã încã o porţie de ceai.
în timp ce aşteptam în faţa automatului, nu m-am întors sã vãd dacã mai este acolo. într-un fel, parcã doream sã rãmânã încã.
şi a rãmas.
Am revenit la locul meu, m-am aşezat şi mi-a înmânat cartea.
-"Despre ce citeşti?"
-"Despre licurici şi oameni."
-"Interesant."

A urmat o pauzã de câteva minute, şi-apoi am întrebat-o, printre ultimele înghiţituri de ceai:
-"Aştepţi pentru consultaţia doctorului Moran?"
-"Da."
Rãspunsul ei a fost scurt şi rece. Era limpede cã nu dorea mai multe întrebãri pe ziua de astãzi.
-"Cred cã alergia de primãvarã m-a atacat din plin anul acesta. Sper sã gãseascã o soluţie rapidã şi fãrã prea multe pastile."
-"Aha".
Rãspunsul îndepãrtat, m-a provocat sã o privesc şi abea atunci am observat cã avea ochii plânşi.
Nu ştiu ce naţionalitate era, nici din ce cauzã se prezenta în acel loc, pentru cã aspectul ei fizic nu semãna cu cel al unei persoane bolnave, dar cu siguranţã sufletul trecea printr-o alergie cat se poate de gravã.
Mi-am aşezat mâna pe umãrul ei şi am întrebat-o dacã are nevoie de ajutor.
în timp ce învârtea în mâini paharul de ceai, acum gol, mi-a rãspuns cu voce tremurândã:
-"Nu existã ajutor pentru mine acum."
-"Nu poate fi problema ta atât de gravã. Cineva te poate ajuta dacã nu o pot face eu."

A izbucnit într-un plâns puternic.
Am ridicat-o de pe scaun, şi-atunci am realizat cã-ntimp ce ne îndreptam spre bãncile goale din capãtul sãlii de aşteptare, ea îşi apãsa puternic, cu mâna dreaptã, abdomenul.

 Ne-am aşezat amândouã în zona cea mai liniştitã a spitalului, pentru a putea vorbi. Imediat ce ne-am gãsit locurile, s-a oprit din plâns.
Eu pãstram o tãcere apãsãtoare.
Ea simţea cã trebuie sã vorbeascã...
-"Am venit sã-mi fac programare pentru avort."
... nu am rãspuns... aşteptam sã fie orice altceva, mai puţin rãspunsul dat.
învãţasem cum sã tratez cu persoane dependente, persoane alcolice, tineri abuzaţi sau discapacitaţi... dar nimeni nu mã pregãtise pentru o conversaţie de genul acesta.
Am strâns puternic pleoapele şi am rostit o rugãciune scurtã. Aveam nevoie disperatã de Luminã.
-"De cât timp?"
-"şapte sãptãmâni".
-"Când ai aflat?"
-"Ieri".
...Mi-am şters lacrimile şi m-am uitat la mâinile ei.... mâini a unei adolescente care nu avea mai mult de 16 ani. Era un copil speriat şi singur, a cãrei viaţã se schimbase de ieri pânã azi...
-"Familia ta ştie?"
-"Nu".
ştiam cã povara secretului este de zeci de ori mai mare când cei apropiaţi nu cunosc situaţia.
Umerii ei apãsaţi o îmbãtrâneau mult. Pãrul cãzut pe frunte şi ochii plânşi adãugau încã 10 ani la vârsta care o avea. Deşi copil, povara pe care o purta schiţa maturitate feţei.
Am luat-o de mânã.
-"ştii? Licuricii fac noaptea frumoasã. Unul singur, nu reuşeşte sã dea sclipire întunericului, dar împreunã..." şi cuvintele s-au oprit.
şi-a ridicat ochii mari spre mine şi mi-a strâns mâna puternic în mâna ei.

Se auzea prin megafon numele meu. Eram chematã la consultaţie.
în timp ce m-am ridicat de pe scaun, şi-a şters lacrimile şi cu un zâmbet timid mi-a rãspuns "mulţumesc".
Mã îndreptam spre uşa mare şi albã, dar simţeam cã o parte din mine a rãmas în palmele ei, strâns ascunsã.
Când am primit reţeta medicului şi am iesit din salon, tânãra adolescentã disparuse.
Mi-am amintit cã uitasem cartea pe scaun, aproape de automatul de cafea, aşa cã m-am îndreptat spre acolo. Cartea aştepta închisã.
Când am deschis-o, o hartie s-a furişat pe podeaua curatã.
Am ridicat-o.
Erau câteva rânduri scrise în grabã.

" în timp ce plângeam, te-am auzit rugându-te.
Mi-am amintit cã pãrinţii mei fac acelaşi lucru
şi atunci am înţeles cã trebuie sã vorbesc cu ei.
îi cunosc. Mã vor ierta. Mã vor ajuta şi
mã vor accepta, aşa cum ai fãcut-o şi tu azi,
când eram hotãratã sã devin încã o pacientã
a cleştelui ucigaş.
p.s: Mulţumesc pentru ceai.
în seara asta cred cã vor fi mulţi licurici afarã."

în timp ce-mi ştergeam lacrimile, încercam sã-mi amintesc momentul în care rugãciunea mea a fost rostitã cu voce tare.
Când soarele primãverii mi-a încãlzit faţa, am zâmbit.
... Uneori însuşi rugãciunea e rãspunsul....