Am primit binecuvantarea de-a avea un loc de munca.

Cum l-am gasit sau cum m-a gasit el pe mine e neclar, si prea supranatural ca sa fie inteles.

Inca de la primul telefon primit am realizat ca e un cadou de Sus. Cu toate ca din momentul in care m-au contactat pana in momentul in care am semnat contractul, au trecut 3 luni de asteptare si nerabdare, stiam ca El tine toate lucrurile sub control. Am profitat de ultimele zile libere fiind deplin incredintata ca va trece ceva timp pana ma voi reintalni cu ele.

 

Acum sunt la birou, si-n timp ce tastez aceste randuri privesc in jur, la colegii ascunsi fiecare dupa monitorul lui, concentrati la ceea ce fac.

Cu toate ca studiile mele nu au nici o legatura cu ingineria constructiilor, cu toate ca nu am vazut scoala construita de ei in Puerto Principe, nici spitalul care se ridica acum in Haiti, nici hotelele din Delmas sau colegiile ridicate pentru Unicef.

Chiar daca am citit doar vag despre muzeul din Canada sau ambasada proiectata pentru Franta, scriu la masa vecina cu ei, si zambesc cand ma gandesc la Puterea care toate le poate.

 

In ultimele zile am fost mai libera, asa ca m-am bucurat de timpul scump si-am inceput sa scriu. Si da… sunt platita si pentru asta.

Imi petrec 9 ore zilnice printre documente pline de cuvinte ciudate ce-au inceput sa-mi devina familiare.

Sunt aproape doua luni de cand ma bucur de comoditatea binecuvantarii Lui. Si indiferent cat va dura, stiu ca toate le-am lasat in Mana Cerului.

 

Firma la care lucrez pregateste doua proiecte pentru licitatia statiilor epuratoare de apa uzata din Ocna Mures si Aiud, lansata pe 18 aprilie.

Eu traduc.

Dau telefoane in Romania, scriu definitii si traduc.

Toate documentele proiectelor trec prin mana mea pentru a putea fi intelese apoi de spanioli.

Daca am avut vreo indoiala cu privire la ce as vrea sa fac in viitor, acum s-au rezolvat. Iubesc limba romana, iubesc cuvantul si scrisul… si ma descurc acceptabil cand imi pun pe masa dosare in spaniola sau engleza.

Inca sunt in procesul de familiarizare cu termenii ciudati a depuratoarelor, cu partile specifice unui reactor, inca mai am agenti de conditionare chimica de invatat, dar nu ma mai uit incruntata cand imi vorbesc despre namol mineral si procese anorganice, despre particule destabilizate sau filtre gravitationale. Si indraznesc sa duc o conversatie legata de vane stavilar, supernatanti sau apa tehnologica SEAU.

Daca eram destul de nemultumita de slabele cunostinte geografice detinute, cu privire la tara natala, acum va pot asigura ca le-am controlat. Din Constanta pana in Timisoara, trecand prin Galati, Bucuresti, Pitesti, Brasov si Cluj am avut de-a face cu firme, laboratoare si depozite legate de acest proiect.

Planurile, schitele si hartiile necesare sunt aproape finalizate.

Vor urma cateva luni de asteptare… chinuitoare asteptare. Dar toate au fost pregatite inca dinainte de El si pentru ca-L iubesc, toate lucreaza spre bine.

 

Ramane doar sa astept.

 

Totusi am o teama… o teama necontrolata, mica… dar totusi acolo. Cunosc doar vocile persoanelor implicate in acest proiect, am purtat conversatii doar prin e-mail sau telefon. Mi-e teama ca o data ajunsi acolo, strainii isi vor schimba parerea despre noi.

 

Sa nu ma intelegeti gresit. Imi iubesc tara, si am motive sa o fac, (pentru toate pozele, cuvintele si lucrurile de bine povestite colegilor, deja fiecare isi planifica vacanta in Romania).

Dar suntem un popor special, care nu se lasa usor de iubit.

Toate natiile au ierburile lor amare, dar noi suntem mai greu de mestecat.

 

Romani dragi, daca plecati din tara ca sa furati, mai bine nu plecati. Ramaneti sa furati la noi ce inca nu-i furat… ca-n exterior ne stricam imaginea ca popor si tara si conceptii. Si-apoi degeaba ne miram ca ne trimit pe toti fortat acasa. (ati ajuns sa furati dinti din clinici dentare sa-i vindeti in tara noastra, unde totul se poate.)

 

Nu judec in nestiinta. Am trait evenimente foarte recente in Romania, si m-am intors trista si goala de sperante. Iesim in evidenta prin fapte intunecate.

Cineva mi-a spus ca nu am dreptate, ca nu sunt patriota, ca de fapt poporul roman are o latura pe care nu o cunosc si cu siguranta, daca as cunoaste-o m-ar surprinde.

Da, asa-i… surprinde ce-i drept… politia, interpolul, vanzatoarele din supermarket…

Uneori am impresia ca raul e atat de comod in tara noastra, incat umbreste si putinele bunuri care exista.

Si e pacat… pacat pentru ca tinerii corecti si educati nu sunt apreciati;

pacat pentru ca talentele unice sunt nevoite sa plece pentru a fi descoperite de altii;

pacat pentru ca singurii care au de pierdut suntem noi, ca popor si tara.

 

Astept sa fiu criticata dupa aceste cuvinte, mai mult decat apreciata. Si va asigur ca majoritatea criticilor vor fi romani cu resedinta in Romania dar cu vacante in strainatate.

Locuitori actuali ai Romaniei, dar supravietuitori incorecti in actiunile si afacerile lor.

Cei corecti, majoritatea au plecat,

sunt pregatiti sa plece,

sau daca nu mai au nici o iesire, isi trimit copiii studenti, pe timpul verii, afara, sa lucreze.

 

Pentru ca-mi iubesc tara scriu.

Pentru ca mai sper intr-o schimbare.

Pentru ca e pacat sa ne pierdem atat de rusinos.

 

Daca apropiati sau oameni cu functii inalte vor citi aceste randuri, vreau sa va implor sa fiti exemple. Daca voi nu dati lectii de viata (nu prin cuvinte, ci prin fapte) nu veti castiga niciodata respectul poporului, nu vor avea valoare cuvintele voastre, nu va veti bucura de putere pentru multa vreme, si veti ramane pe lista neagra a istoriei. Inca e timp sa ne intoarcem !

Ajutati-ne !

 

Ne pierdem demnitatea pentru niste dinti, ca Esau pentru o amarata ciorba de linte.

 

Momentan, Dumnezeu asteapta pasul nostru… si-apoi vom lumina in istorie !