Testul prin care trebuie în final judecată orice comportare este motivaţia.

   Aşa cum apa nu se poate ridica mai sus decât sursa ei, tot aşa şi calitatea morală a unei acţiuni nu poate fi niciodată mai înaltă decât motivaţia care o inspiră. Din această cauză, nici o acţiune care izvorăşte dintr-o motivaţie rea nu poate fi bună, chiar dacă pare să iasă ceva bun din ea. Orice faptă făcută din mânie sau răutate, de exemplu, va fi dovedită în cele din urmă că a fost făcută pentru duşman şi împotriva Împărăţiei lui Dumnezeu.

   Din nefericire natura activităţii religioase este de aşa natură, încât o mare parte din ea poate fi realizată din motive care nu sunt bune, ca mânie, gelozie, ambiţie egosită, vanitate şi lăcomie. Toate aceste fapte sunt în esenţă rele şi vor fi socotite ca atare la judecată.

   În această chestiune a motivaţiei, ca şi în multe alte lucruri, fariseii ne oferă un exemplu limpede. Ei rămân cele mai triste exemple de eşec religios din lume, şi anume nu din cauza erorilor doctrinare, nici din cauză că ar fi fost nepăsători sau fără tragere de inimă, nici pentru că ar fi dus o viaţă desfrânată, libertină. Toată problema lor se află în calitatea motivaţiei lor religioase. Ei se rugau, dar se rugau ca să fie auziţi de oameni, şi astfel motivaţia lor le distrugea rugăciunile şi le făcea să fie nu numai nefolositoare, ci şi cu adevărat rele. Ei dădeau generos pentru serviciul din templu, dar făceau uneori aceasta ca să scape de datoria lor faţă de părinţi, şi lucrul acesta era un rău. Ei judecau păcatul şi i se împotriveau când îl găseau la alţii, dar făceau lucrul acesta din auto-îndreptăţire şi împietrire a inimii. Şi aşa cu aproape tot ce făceau. Acţiunile lor aveau o aparenţă de sfinţenie, dar dacă aceleaşi activităţi ar fi fost făcute din motive curate, atunci ar fi fost bune şi lăudabile. Toată slăbiciunea fariseilor stătea în calitatea motivelor lor.

   Faptul că lucrul acesta nu este o chestiune fără împortanţă se poate vedea din aceea ce aceşti fanatici corecţi şi religioşi au ajuns în orbirea lor până acolo că L-au crucificat în final pe Domnul gloriei fără să aibă habar de gravitatea crimei lor.

   Acţiunile religioase făcute din motive josnice sunt de două ori rele, în ele însele şi rele pentru că sunt făcute în Numele lui Dumnezeu. Lucrul acesta este echivalent cu a păcătui în Numele Celui fără păcat, a minţi în Numele Celui care nu poate minţi şi a urî în Numele Celui a cărui natură este iubire.

   Creştinii, şi mai ales cei foarte activi, ar trebui să-şi ia deseori timp să-şi cerceteze sufletele ca să fie siguri că motivele lor sunt în ordine. Multe solo-uri sunt cântate pentru a face pe grozavul; multe predici sunt o expunere a talentului, multe biserici sunt înteimeiate de cineva doar ca să arate ce bun evanghelist este. Chiar activitatea misionară poate deveni competitivă, iar câştigarea sufletelor poate degenera într-un fel de comerţ ambulant: să oferi din "uşă-n uşă" salvarea cui vrea s-o primească. Nu uitaţi, fariseii au fost mari misionari şi ar fi străbătut mări şi ţări ca să convertească un om.

   O cale bună de-a evita capcana unei activităţi religioase fără conţinut este să deschidem tot mereu Biblia la capitolul 13 din 1 Corinteni. Acest pasaj, deşi socotit ca unul dintre cele mai frumoase din Biblie, este şi unul din cele mai serioase care se găsesc în Sfânta Scriptură. Apostolul desemnează aici cel mai înalt serviciu religios ca fiind inutil dacă nu este motivat de iubire. Fără iubire, profeţii, învăţătorii, oratorii, filantropii şi martirii sunt daţi afară  fără răsplată.

   În rezumat, putem spune pur şi simplu că, în ochii lui Dumnezeu, nu suntem judecaţi atât de aspru prin ceea ce am făcut ci prin motivele noastre pentru aceasta. Nu Ce, ci De ce ? va fi întrebarea importantă când noi, creştinii, ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată ca să dăm socoteală de faptele făcute când eram în acest corp.