Ideea că nişte persoane ostile sau nişte împrejurări nefavorabile pot face ca voia lui Dumnezeu să nu se împlinească într-o viaţă omenească este complet eronată. Nimic şi nimeni nu-L poate opri pe Dumnezeu sau pe un om bun la ceva.

   Unul din lucrurile cele mai minunate care caracterizează credinţa creştină este că ea poate avea efect indiferent dacă mediul moral şi politic îi este favorabil sau nu. H.G. Wells a spus undeva că el crede că budismul este cea mai bună religie, dar a recunoscut că acest budism poate prospera doar în ţări cu climat cald! Am auzit odată un preot catolic jelindu-se de năpasta căzută peste un alt preot care fusese aruncat în închisoare în Germania nazistă şi "i se interzisese să practice religia". Pe atunci mi s-a părut ceva care constă în mare parte în ţinerea unor reguli. Dacă religia adevărată ar consta în mare parte în respectarea unor practici exterioare, atunci ar putea fi distrusă de nişte legi care interzic acele practici. Dar dacă închinătorul adevărat este unul care se închină lui Dumnezeu în duh şi adevăr, cum poate legea, închisoarea, abuzurile sau privaţiunile să-l împiedice pe omul spiritual în închinare?

   Dacă un om îşi îndreaptă inima numai spre împlinirea voii lui Dumnezeu, el este numaidecât liber. Nimeni nu-l poate reţine de la aceasta. Dacă înţelegem că prima şi singura noastră îndatorire este să-L iubim pe Dumnezeu mai presus de orice şi să iubim orice om, chiar duşmanii noştri, de dragul lui Dumnezeu, atunci putem să ne bucurăm de pace spirituală în orice împrejurare; sau dacă suferinţa ne chinuie sufletul, şi atunci putem să stăm liniştiţi în siguranţă deplină că facem voia lui Dumnezeu şi că El ne acceptă tocmai suferinţa ca o jertfă de bună mireasmă, plăcută Lui.

   Doar atunci când lăsăm ca voinţa noastră să intre în relaţia cu Dumnezeu ajungem la dificultăţi. Dacă întreţesem în modelul vieţii noastre firele propriilor noastre dorinţe egoiste, atunci suntem confruntaţi imediat cu obstacole din exterior. Dacă îmbin vreo activitate religioasă preferată de mine cu voia lui Dumnezeu şi ajung să cred că acele două sunt una şi aceeaşi, pot fi împiedicat în viaţa mea religioasă. Atunci voi începe să dau vina pe vreunul care îmi stă în cale şi să-mi scuz eşecurile spirituale că ar fi fost cauzate de cineva sau ceva care "mi s-a pus de-a curmezişul".

   Esenţa închinării spirituale este să iubim în cel mai înalt grad, să ne încredem cu convingere, să ne rugăm fără încetare, să căutăm să fim asemenea lui Cristos. Nimeni nu poate pune piedici unei astfel de atitudini a vieţii. Imediat ce religia noastră normală de oameni care frecventează biserica este interzisă printr-un decret al guvernului sau este  făcută pentru moment imposibilă din cauza unor împrejurări, putem să ne retragem în sanctuarul propriei noastre inimi şi să ne închinăm lui Dumnezeu în mod plăcut până ce socoteşte El că este timpul să schimbe împrejurările şi ne permite să ne reluăm practicarea exterioară a credinţei noastre. Dar între timp, focul de pe altarul inimii nu s-a stins, iar noi am învăţat secretul dulce al supunerii şi încrederii, o lecţie pe care n-am fi putut-o învăţa altfel. Dacă constatăm că obstacolele exterioare ne indispun, putem fi siguri că suntem victime ale propriei noastre încăpăţânări. Nimic nu poate împiedica inima care este predată total şi care se încrede liniştit, pentru că nimic nu-L poate împiedica pe Dumnezeu.