Singur, un suflet cald aruncat in cel mai urat vis. Simt ca ma sufoc, nu mai am aer; ma zbad, incerc sa fug, dar imi dau seama ca sunt incatusata in propiile-mi ganduri, care de multe ori ma fac sa plang, sa sufar dupa ceva mai bun, ceva mai adevarat. Pasesc pe strada, putin cam aglomerata si ma trec fiori atunci cand vad atata ura, atata minciuna si dispret, dar mai ales cand privesc ochii goi, fara sperante, cu idei desarte al acestui popor dar totusi luminati de betia placerii ai acestei lumi pacatoase.
Merg demna, fara a-mi intoarce privirea inapoi, seriosa nici gand sa zambesc; ma inchid in mine, in propia-mi carapace dura prin care din cand in cand mai poate patrunde cate un chiot vesel al unor fete distrate sau plansul unui copil care nu primeste ceea ce vrea. Ma indepartez de toate, intr-un mod placut pentru mine, mai ales atunci cand singura ma avant in multimea de oamenii, imbracata decent, nimic iesit din comun:simplu si modest. Nu sunt ingamfata, nici increzuta; poate putin superstitiosa, optimista si recunosc incapatanata.
Mintea mea ar putea regreta ca nu sunt alta, ca nu sunt o fire mai plapanda...dar nu, imi concentrez atentia asupra planului lui Dumnezeu si imi dau seama cat de minunata sunt asa, cu toate calitatile si defectele mele. Sunt fericita alaturi de familia mea, de clipele frumoase pe care le am, chiar si in cazul cand fratiorii ma mai necajesc. Sa am timp de plictiseala...? Asta nu se accepta , am lucruri imporatante de facut care sa imi umple timpul.
Trist privesc aceasta lume, cu ochii inlacrimati, cu o privire pierduta si indepartata...! Sunt convisa de faptul ca sufletul meu se zbate inca si stiu de ce e trist; asta pentru ca traiesc intr.o lume a prostiei si cu record maxim la pacat...ma afund in vis ca sa fac ceva, dar degeaba...Dumnezeu hotareste soarta!