Cum se leagă bucuria pe care o primim de credinţa mântuitoare? Răspunsul obişnuit este că bucuria e rodul credinţei. Iar într-un anume sens şi este: "Şi Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea pe care o dă credinţa" (Romani 15.13). Deci "prin credinţă"  suntem umpluţi cu bucurie. Încrederea în promisiunile lui Dumnezeu biruieşte anxietatea şi ne umple cu pace şi bucurie. Pavel o numeşte chiar "bucuria credinţei" (Filipeni 1-25, traducere literală).

   Dar există şi un alt mod diferit, de a privi legătura dintre bucurie şi credinţă. În Evrei 11.6, autorul spune: "Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui. Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El răsplăteşte pe cei care Îl caută". Cu alte cuvinte, credinţa care Îl mulţumeşte pe Dumnezeu este încrederea că El ne va răsplăti atunci când ne îndreptăm spre El. Desigur că aceasta nu înseamnă că trebuie să fim motivaţi de lucruri materiale.

   Într-adevăr, răsplata după care tânjim este slava lui Dumnezeu Însuşi şi părtăşia desăvârşită a lui Hristos (Evrei 2.10, 3.6, 10.34, 11.26, 12.22-24, 13.5). Vom vinde totul pentru a avea comoara care se numeşte Hristos Însuşi.

   Astfel, credinţa care Îl mulţumeşte pe Dumnezeu este încredinţarea că, dacă ne întoarcem la El, vom găsi comoara atotsatisfăcătoare. Vom găsi desfătarea veşnică a sufletului nostru. Dar înţelegi tu oare ce înseamnă acest lucru? Asta înseamnă că în inimile noastre s-a întâmplat ceva, anterior actului credinţei. Înseamnă că în spatele actului credinţei plăcute lui Dumnezeu a fost creat un gust nou - un gust pentru slava lui Dumnezeu şi frumuseţea lui Hristos. Iată, o bucurie s-a născut!

   Cândva nu aveam nici o plăcere în Dumnezeu, iar Hristos nu era decât o figură istorică vagă. Lucrurile de care ne bucuram cu adevărat erau mâncarea, prieteniile, profitul, investiţiile, concediile, hobby-urile, jocurile, cititul, cumpărăturile, sportul, arta, televiziunea, călătoriile..., dar nu Dumnezeu. El era o idee - una bună chiar - şi un subiect de discuţie; dar nu era o comoară care să aducă desfătare.

   Apoi s-a întâmplat ceva miraculos. A fost ca şi cum s-ar fi deschis ochii unui orb în timpul unui răsărit de soare. Întâi, uluirea tăcută în faţa frumuseţii negrăite a sfinţeniei. Apoi, şocul şi teroarea cauzate de conştientizarea faptului că, în realitate, iubisem întunericul. Apoi, pacea liniştitoare a bucuriei produse de faptul că descoperim scopul sufletului. Căutarea a luat sfârşit. Am da orice dacă ni s-ar permite să trăim în prezenţa acestei glorii pentru totdeauna.

   Şi apoi, credinţa - încrederea că Hristos a croit o cale pentru mine, un păcătos, ca să pot trăi veşnic în glorioasa Lui părtăşie, încrederea că, dacă vin la Dumnezeu prin Hristos, El îmi va da dorinţa de a fi părtaş al sfinţeniei Sale şi de a privi slava Lui.

   Dar înainte de încredere vine dorinţa înfocată.

   Înainte de decizie vine încântarea.

   Înainte de credinţă vine descoperirea Comorii.