“Ca niste buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu ,fiecare din voi sa slujeasca altora dupa darul primit.” 1 PETRU 4;10.

“Va rugam deasemenea, fratilor sa mustrati pe cei ce traiesc in neoranduiala, sa imbarbatati pe cei deznadajduiti, sa sprijiniti pe cei slabi, sa fiti rabdatori cu toti.” 1 TESALONICENI 5;14.   

“Nimeni sa nu iti dispretuiasca tineretea ci fii o pilda pentru credinciosi:in vorbire, in purtare, in dragoste, in credinta, in curatie….puneti pe inima aceste lucruri, indeletniceste-te in totul cu ele, pentru ca inaintarea ta sa fie vazuta de toti. Fii cu luare aminte asupra ta insuti si asupra invataturii, pe care o dai altora, staruieste in aceste lucruri, ca daca vei face asa te vei mantui pe tine insuti si pe cei te asculta.” 1 TIMOTEI 4;12+15-16.

   Anul 1986 si 1987, au fost ani pentru mine foarte deosebiti spiritual. In acesti ani am cunoscut ce fel de dar am primit de la Domnul si in ce slujba pentru El va trebui sa il folosesc. Apoi am inteles ca viata de crestin nu este plictisitoare, ci este plina de tot felul de “evenimente” din care incepi sa Il cunosti pe Domnul tot mai bine si totodata si pe tine. Te vei cunoaste si mai mult cine esti si cate “impuritati” mai ai care trebuiesc arse, apoi ca viata aceasta are in ea o lupta continua cu 3 dusmani mari:  Satana, lumea si eul nostru. Acum doresc sa ma duc inapoi pana la o anumita faza din viata mea in Domnul, ca sa pot face mai pe inteles ce vreau sa marturisesc cu privire la slujba in care sunt pentru Domnul.

   Cand in 12 septembrie 1980 am fost mantuita prin harul lui Dumnezeu, (am trait o convertire ca si o explozie in viata mea veche) nu am avut langa mine decat doi soti ortodocşi care erau cei  mai “religosi crestini” in biserica pe care o frecventam (Ortodoxa) din cartierul in care locuiam. Cu ei impartaseam tot ce se petrecea cu mine. Aveam si doua prietene cu care vorbeam despre ce traiam eu in acea perioada inainte de a parasi tara in aprilie 1981.

   Una din ele ma intelegea si dorea sa merg la ea in adunare (am mai scris despre ea intr-o marturie), cealalta imi sorbea cuvintele, dar ea se credea ca sta bine in ortodoxia ei, si nu trebuie sa se pocaiasca ca si mine. Dar cel mai bine ma intelegeam cu acesti doi soti in varsta. Ravna mea foarte mare pe atunci de a cunoaste cat mai mult din Istoria crestinismului, ma impingea sa le pun lor tot felul de intrebari pentru ca ei erau bine informati cu privire la ortodoxie. Iar eu cum aveam un raspuns la cate o intrebare o comparam cu ce spune Biblia. Iar lumina primita din Cuvantul lui Dumnezeu, le-o dadeam lor mai departe. Ei se vedeau foarte religiosi si criticau pe pocaitii baptisti care treceau pe langa casa lor, ducandu-se spre adunarea. Ei au fost de cateva ori invitati sa vina la adunarea lor, dar sotii acestia nu vroiau sa auda de asa o vizita acolo. A venit ceasul sa ne despartim, sa plec la sotul meu cu copiii in Germania (am mai scris despre plecarea mea in alta marturie,nu mai dau amanunte aici). Despartirea a fost grea de batranii soti. Fiind in Germania, am inceput sa tin o corespondenta cu ei intensiva despre absolut tot ce am inteles din Cuvantul lui Dumnezeu, despre felul cum imi raspundea la rugaciuni in situatii dificile. Imediat dupa ce am sosit in Germania am scris la Mitropolia Banatului, daca este posibil sa mi se trimita carti din ortodoxie, dar mai ales o Istorie a crestinismului universal. Mare bucurie am avut cand a sosit pachetul mult dorit cu Istoria dorita, si chiar cu una numai despre Istoria ortodoxismului din Romania.

   Am inceput sa le studiez intensiv, comparand cu ce spune Biblia. Si tot mai mult am inteles ca invataturile din ortodoxism sunt un amestec de paganism, iudaism si crestinism (eu din 1981 si pana in 1984 in aprile nu frecventam nici o adunare, eu ma vedeam tot ortodoxa, macar ca eram nou nascuta in Domnul - dar eu nu stiam atunci acest adevar ca sunt mantuita).Tot ce am primit clar din acest studiu amanuntit transmiteam mai departe acestor doi batrani. Si ei imi raspundeau ca si ei citesc toate versetele ce le scriam pentru ca sa aibe lumina, ce o am si eu. In ceasul cand am cunoscut ca eu nu mai am ce cauta in ortodoxie, am inceput sa ma rog ca Domnul sa se indure de batrani sa ii lumineze, sa inteleaga ca locul lor nu mai este in aceia biserica si sa se duca la adunarea baptista. Dar din scrisorile lor nu se putea vedea nici un semn ca ar fii inteles ca trebuie sa iasă de acolo. Apoi nu mi-au mai scris cateva luni nimic. Dar eu ma rugam…si in decembrie 1985 am primit o scrisoare de la ei. Eram in culmea fericiirii dupa ce am citit ce mi-au scris. Scriau ca intr-o duminica erau la biserica, si ca batranul sot, a fost batut de cantorul bisericii, si de cel care era cu casa financiara, si apoi tare criticat si de preotul bisericii. El, batranul a vazut ce se face in spatele bisericii: betiile de acolo, furtul banilor etc. Si batranul nu a mai suportat asfel de fapte si le-a spus ca se duce la Mitropolie si face plangere împotriva lor. Si asa a fost imbrancit de acei doi, care erau in stare de ebrietate; a cazut si s-a lovit rău. Venind acasa a spus sotiei ce s-a intamplat. Ei au hotarat sa nu mai frecventeze biserica din cartier ci sa se duca in centrul orasului la catedrala si acolo sa ia parte la slujba. Au inceput dupa cateva zile numai ,sa fie nelinistiti amandoi in timp ce iar trecea cativa crestini baptisti pe langa geamul lor (erau vecini cu ei). Sotia ii spune sotului: ”Hai Mitica,ce ar fii sa mergem si noi la pocaiti ca uite este numai la cativa pasi de noi biserica lor.Sa vedem cum este la ei.” Sotul a fost imediat de acord si au plecat la adunare. Predica pe care au auzit-o i-a pus pe amandoi pe genunchi cu o cainta nemaiavuta pana atunci cu privire la viata lor pacatoasa si doar numai religioasa… Ce bucurie mare in cer si in adunarea aceia, ca doi soti deodata sa fie dusi pe calea pocaintei de catre Duhul lui Dumnezeu! Acestea mi-au fost scrise mie in acea scrisoare. M-am bucurat mult ca acum sunt intre crestini care ii vor invata sa cunoasca si mai multe despre calea pe care au ajuns prin harul lui Dumnezeu. Dar eu corespondam cu ei mereu si ii vizitam cand mergeam in ţară în vizită. In anii 1990 au plecat amandoi la Domnul, mantuiti si ei prin harul Lui.

   Corespondam si cu prietena mea ortodoxa; exact aceleasi adevaruri ii scriam si ei. Le accepta cu bucurie, dar ea tot ortodoxa vroia sa fie mai departe. In 1987, cand am fost in vizita, am locuit la prietena mea. Ea mi-a spus ca fiica ei citea toate scrisorile mele, care nu erau putine, si le pastreaza intr-un sertar. Fiica ei mi-a aratat scrisorile spunandu-mi ca se bucura de ele si ca deseori le citeste. De atunci cand am aflat acest lucru, am inceput sa ii scriu numai ei. In 1990, Domnul a mantuit-o. Eu am avut-o in vedere pe prietena mea ca sa fie mantuita, dar Domnul a avut-o pe fiica ei in planul Lui de mantuire. Pana astazi mama ei inca nu a renunţat la  ortodoxie, ba chiar a cazut si intr-o extrema carísmatica. În anul 1986, am cunoscut o femeie din cartierul in care locuiam odata, cu care am ajuns sa ma imprietenesc foarte bine. Am inceput si cu ea o corespondenta pe teme spirituale. Apoi cu inca o fosta colega tot din acel cartier corespondam prin multe scrisori pe tema aceasta. In 1987 mi-a ieşit in cale o credincioasa de la Oastea Domnului cu care la fel corespondam pe aceasta tema si multa bucurie aveam din aceasta legatura pentru ca vedeam cum crestea in ce priveste adevarul biblic. In aceasta perioada de 2 ani, eram cuprinsa de multa ravna sa dau mai departe ce am trait cu Domnul pana in cele mai mici amanunte daca era posibil. Si vedeam ca aducea acea vreme eu inca nu pricepeam ca aceasta imi va fi slujba in Domnul. Am povestit despre convertirea mea de multe ori, pe unde se putea; nu puteam sa le pastrez numai pentru mine.

   Cineva mi-a spus ca sa încep sa scriu despre convertirea mea si despre ce a lucrat si lucreaza Domnul in viata mea. Si am inceput sa iau sfatul in serios.  Am scris 90 de pagini, dar cam la ultimele pagini m-a cuprins o neliniste. Ma gadeam ca vine de la Domnul aceasta stare, si m-am rugat sa imi dea lumina daca este sau nu voia Sa sa scriu mai departe. Nu era voia Sa reflectand la situatie in care ma aflam, adica la sufletele cărora le scriam; mi-am dat seama ca ele au nevoie de altfel de ajutor.Sa dau indemnuri practice atunci pe moment cand este necesar,si de atatea ori trebuie sa dau mai departe povestea convertirii mele de cate ori este necesar, si nu o voi uita nicidecum cum a fost daca o repet deseori. Asa nu am mai scris, ci numai scrisori cu raspunsuri la intrebarile puse de aceste surori sau femei inca nemantuite.   Primeam reactii si negative de la unele persoane mai ales din familia mea, rudeniile mele.Tatal meu ma critica mult ca de ce m-am pocait, fratii mei la fel. In 1986 tatal meu a decedat de numai 65 de ani. Mama mea a ramas singura acasa, copii ei toti (fratii mei) erau casatoriti. Devenise suferinda sufleteste; am cautat sa o indrept spre sotii batrani deja mantuiti, ca sa geseasca mangaiere la ei, i-am scris si eu scrisori spirituale, dar ea nu vroia sa stie nimic…Am scris surorii in varsta despre mama mea sa se roage pentru ea. I-am facut cunostinta mamei mele, in anul 1987, cu aceasta sora, dar mamei mele nu ii placea la sora pentru ca tot din Biblie ii spunea sau citea. Dar eu cu inima intristata, ma tot rugam Domnului sa se indure de ea…..Intr-o zii vine scrisoare de la sora in varsta, cam tot prin decembrie a aceluiasi an, in care imi comunica ca mama a inceput sa o viziteze, ca este tare intristata ca tatal meu nu mai este… Si in ianuraie 1988, am aflat ca se duce si la adunarea din cartier iar in martie in acelasi an a făcut si botezul. Multa bucurie am avut in inima atunci, dar si intristare pentru ca am aflat ca surorile mele cautau sa o indeparteze de Domnul. Mama mea avea o rugaciune: Domnul sa o ajute sa ajunga la mine ca este mai in siguranta…era destul de oscilantă in credinta daca cineva o influenta… aceasta s-a implinit in martie 1993, dar aceasta este o alta marturie pe care cred ca odata o voi scrie… Cu venirea mamei la mine au intervenit alte incercari… dar si prin acestea am trecut biruitoare. Acum mama este la Domnul din 2005.

   De ce am scris toate aceste marturii? Pentru ca mai tarziu am inteles (dupa aceste evenimente deosebite), incotro voia Domnul sa ma indrepte, ca sa lucrez pentru El - adica sa ma ingrijesc de sufletele mantuite deja, dar slabe inca in credinta, sau sa ajut pe acele suflete care erau pregatite de El ca sa se predea in mana Sa, cu indemnuri necesare pentru a-L urma.

   Deci in perioada aceasta `86 -´87, am trecut si printr-o o alta faza spirituala. Dupa ce am studiat mult Biblia, am inteles ce este pocainta; cu alte cuvinte, am inteles invataturile de baza ale Scripturii; mi-am zis ca de acum inainte viata de crestin va fi tare plictisitoare. Ca acum “stiu totul ce trebuie sa stiu”. Dar in acel an 1986, m-am confruntat cu capitolul 7 din Romani; vedeam in mine ca eu inca sunt robita de pacat, de obiceiuri rele. Cautam sa mi le “omor eu prin puterea mea” dar ele erau lipite de mine. Mai tarziu am inteles ca eu ma aflam inca pe “podeaua legii” si nu cea a harului prin care devin libera de starea in care ma aflam. Am inteles ca fiecare nou nascut cu adevarat din Duhul Sfant trece prin faza aceasta pe care o descrie apostolul Pavel in ROMANI 7;4-24, dar versetul 25 i-a adus lumina cum va putea scapa din starea in care se aflase si el. Acelasi adevar am inteles si eu, ca prin puterea mea nu voi traii eliberarea  ci numai prin Cristos. Am mai scris in alta marturie ceva despre subiectul acesta. Deci am vazut ca viata de crestin nu poate fi plictisitoare, daca a experimentat cu adevarat nasterea din nou. Am invatat ce este lepadarea de sine, de a-mi lua suferintele mele, incercarile mele si sa-L urmez pe Domnul. Apoi am vazut ca in mine este o dorinta puternica de a da cat mai mult din adevarurile spirituale; scriam scrisori cu multe pagini, amanuntit despre cum m-a condus Domnul intr-o situatie sau alta. Am scris foarte mult, am povestit deseori la surorile cu care ma intalneam la un cerc de rugaciune despre cum lucreaza Domnul in viata mea. Erau foarte miscate uneori pana la lacrimi. Alteori, o sora cu care aveam partasie deosebita, invita la ea alte surori din adunare care nu ma cunosteau indeaproape, ca sa le povestesc si lor despre convertirea mea si altele din viata mea in Domnul.  Era o mare bucurie si placere sa marturisesc mai departe despre viata mea in Domnul ca sa fie si alte suflete inviorate. Si mergeam… calea era libera ca sotul inca lucra pe atunci, si avand masina ma puteam misca unde eram chemata. Si ne bucuram mult in  Domnul. Ravna aceasta eu nu o intelegeam inca pe atunci de unde vine, nu stiam ca Domnul ma pregatea pentru o slujba sfanta. La fel nu intelegeam de ce trebuie sa trec prin atatea incercari...

   Dar in anii aceia, incepuse sa ma chinuie tot mai mult o intrebare: Oare ce dar am eu de la Domnul si ce as putea face pentru El? Eu nu aveam raspuns la intrebare oricat ma rugam. Intr-o zi, vine o sora la mine in vizita, si a venit vorba despre daruri spirituale; eu i-am spus ei ca ea are un dar de a explica subiecte biblice, este si profesoara de religie la o scoala normala unde dadea de fapt invatatura biblica,- pe atunci inca era permis asa ceva in scoli normale. Si eu am intrebat-o pe ea ce dar am eu, oare? Si a spus ca ea de o vreme ma tot observa ce spun, ce fac….Si ca vede la mine o daruire mare pentru aproapele in ce priveste de a-l ajuta spiritual, dar si in fapte, si ca le fac pe toate cu multa bucurie, si fara teama,apoi ca vede la mine un fel de autoritate care te face sa te apleci si sa recunosti ca ce spune gura mea vine de la Domnul si nu din firea mea, ca se simte ca eu traiesc ce spun, ca vede o intelepciune si pricepere in ce priveste anumite hotarari, si ca ii face pe cei din jur sa aibe si ei o ravna pentru a fii ascultatori fata de voia Domnului, cand aud despre experientele mele in Domnul. Apoi ca am si o inclinatie de a invata, de a da explicatii practice in ce priveste o traire vie cu Domnul. Si ca eu dau mai departe numai atat cat am primit si nu dau ceva ce nu am trait… Eu am ascultat-o dar nu puteam sa inteleg, sa cred ce imi spune. Pentru ca eu nu ma observam, nu ma autocontrolam ca sa zic asa. Dupa aceasta discutie, am fost atat de ravnitoare pentru rugaciunea spre Domnul, incat mereu aduceam cererea aceasta inaintea Sa: Sa ma lumineze, sa imi arate care este cu adevarat darul meu si ce sa fac pentru numele Lui. Am inceput sa caut in Biblie dupa versetele care sa imi dea un indiciu macar cu privire la ceea ce am primit de la sora aceasta din adunare. Si am primit repede: sunt versetele din 1 TESALONICENI 5;14 si 1 TIMOTEI 4;12+15-16.

   Am reflectat de nu stiu cate ori asupra acestor versete. M-a cuprins indoiala ca versetele, ziceam eu, sunt adresate la frati si nu surori, ca pentru surori este valabil din TIT 2;3-5. Si apoi sunt versete care interzic femeilor ca sa invete, sa se ridice deasupra fratilor; trebuie sa taca sa nu ia cuvantul… Cum sa inteleg acum ce este si ce nu pentru mine? Ma rugam Domnului pentru lumina si mai multa, iar citeam toate versetele… dar cele mai multe din ele ma faceau sa am pace in inima mea (acestea de mai sus amintite). Explicatia este aceasta -  ce am primit-o la toate cautarile mele sincere dupa un raspuns: trebuie sa fiu o pilda vie pentru cei din jurul meu, in toate privintele, sa mi le pun pe inima din plin sa ma ocup de aceste insusiri spirituale, ca sa se vada inaintarea mea pe calea sfanta, sa am grija cum dau invatatura practica mai departe, deci sa fie conform adevarului. Si sa caut sa nu fie dispretuita tineretea mea (pe atunci eram inca tanara nu eram inca de 40 de ani) ci sa fiu o pilda chiar si pentru surorile in varsta. Sa nu dau mai departe ceva din Biblie ce eu nu am practicat sau practic. Tot ce dau mai departe din viata mea trebuie sa fie conform adevarului Scripturii. Deci trairea mea sa fie una cu Adevarul Bibliei. FII CU LUARE AMINTE ASUPRA TA INSUTI SI INVATATURII CARE O DAI ALTORA…. Asa i-a spus apostolul Pavel lui Timotei, si tot asa imi spune si mie Duhul Domnului cum sa fiu, cum sa lucrez pentru Domnul, chiar daca sunt femeie. Deoarece campul meu de lucru este intre femei… si aici la fel trebuie sa am aceste insusiri spirituale pentru ca surorile care ma asculta sa fie binecuvante ca si ele sa creasca spiritual la maturitatea in Cristos. Dar celalalte versete din Tesaloniceni, mi-au dat cel mai mult de gandit, pentru ca nu vedeam in mine rabdarea cu cei slabi  - nu indrazneam sa mustru pe cineva crestin, chiar daca eram indemnata sa o fac, nu stiam cum sa indrept pe cineva care a gresit… In acele zile am inceput sa aduc cererea aceasta Domnului: ”Doamne, acum am inteles ce dar am, si ce slujba mi-ai dat ,dar eu nu sunt capabila sa fac ce imi ceri, eu vad in viata mea ca nu sunt cum ar trebui sa fiu, am nevoie de pricepere, de intelepciune, de blandete. Numai Tu ma poti inzestra cu ceea ce crezi Tu ca am nevoie pentru slujba in care m-ai chemat…”  Ma gandeam la Moise ca se scuza si el ca nu stia sa vorbeasca dupa ce a cunoscut care ii este chemarea, era fricos cum eram si eu, mai bine se retragea. Dar Domnul l-a incurajat si a facut unealta care a dorit-o El sa o faca din Moise. Numai El , Dumnezeu, pentru a-I sluji! Asa m-am intarit si eu si am spus ca daca Domnul vrea sa ma ocup de suflete in parte - separat - imi va da tot  ce am nevoie. Atunci am inceput si aceasta rugaciune sa o aduc ínaintea Sa: ”Doamne trimite-ma acolo unde ai suflete pregatite care sa te intampine pe Tine, care Tu le-ai pregatit sa vina la Tine, sau trimite-le in calea mea.”  Aceasta a facut-o si inca o face si astazi.

   Sunt ani deja de cand aduc cererea aceasta mereu: Sa ma inzestreze cu tot ce crede El ca am nevoie pentru slujba in care m-a chemat, sa lucreze in mine caracterul Fiului Sau Isus Cristos, sa se vada in mine roadele Duhului Sfant: blandetea, rabdarea ,mila, infranarea, dragostea….sa lucreze neprihanirea Sa ca cei din jurul meu sa vada ca eu sunt in El, si El in mine. Si…El a lucrat si lucreaza cum stie El ca este mai bine, folosidu-se deseori de felurite persoane si situatii…Ferice de mine ca m-am aplecat sub mana Sa, si L-am lasat si Il las sa taie ce este neroditor. Doare, dar stiu ca din aceste dureri curge BINECUVANTAREA LUI, din aceasta se revarsa si peste acei care ii am in calea mea. Slujba o am de la El primita, nu am ales-o eu, El a pregatit-o pentru mine si m-a format si ma formeaza mai departe ca sa fac ce imi cere.     Chiar daca uneori ma inspaimanta neputintele trupului acestuia trecator si caut EU sa ma retrag, EL, Domnul ma trage inapoi, si ma vrea pe locul unde m-a asezat pana in ziua hotararii Lui cand ma va lua de acolo. Imi da din nou putere ca sa stau pe picioare.

   Imi da confirmari ca El vrea sa fiu in slujba in care m-a chemat, ma intareste, incurajeaza prin stiri binefacatoare din care aflu ca El binecuvinteaza suflete.

   Pot totul doar prin El care ma intareste, si nu prin puterea mea.

   Slava numai Lui!

(Va urma)