Am numit cartea Psalmilor o posibilă demonstraţie practică de rugăciune. Când simt că nu-mi vin cuvintele în faţa lui Dumnezeu, recurg la citirea cărţii cu rugăciuni gata formulate. Aici găsesc rugăciuni care se potrivesc cu orice stare sufletească, 150 de psalmi aparent aranjaţi fără nici o preocupare pentru alăturările supărătoare. Psalmul 23, unul din cei mai luminoşi şi aducători de mângâiere, urmează în mod ciudat după Psalmul 22 care cuprinde cuvintele deznădăjduite rostite de Isus pe cruce. Psalmul 138, degajând atâta pace şi laudă, urmează după un psalm clocotind de revoltă şi sete de răzbunare.

   Am vizitat o mânăstire trappistă în care călugării recită împreună cei 150 de psalmi într-o perioadă de două săptămâni, ceea ce înseamnă că parcurg circa unsprezece psalmi zilnic. (În unele mânăstiri, recitatorii înzestraţi intonează întreaga carte a Psalmilor într-un singur interval de douăzeci şi patru de ore.) După ani de repetare, aceştia cunosc toţi psalmii pe de rost, aşa cum majoritatea oamenilor îşi cunosc imnul naţional. Şi totuşi, reacţia facială individuală proiectează ca pe un ecran psalmii care vorbesc eului adevărat în momentul respectiv.

   Călugărul rotofei, cu barbă, aflat în primul rând se însufleţeşte când aude cuvinte de laudă şi mulţumire. Vecinul lui sobru, cu un glas surprinzător de înalt, participă mai intens în timpul psalmilor de jale. Lupte pentru putere? Boală? Moartea cuiva drag? Îndoieli în credinţă? Griji legate de viitorul financiar? Orice s-ar petrece între zidurile mânăstirii, e foarte probabil ca unul din psalmii zilei să amintească şi să vorbească de acest lucru. Sf. Ambrozie descria psalmii ca pe "un fel de sală de antrenament pentru folosul oricărui suflet". Îmi place această imagine a unei săli de gimnastică sufletească dotată cu aparatele care se potrivesc oricărui aspirant la titlul de atlet al rugăciunii.

   Marin Marty, profesor de teologie luterană, şi-a început practica de citire a psalmilor împreună cu soţia lui care trecea prin calvarul îndelungat al cancerului terminal. Aceasta era nevoită să se scoale la miezul nopţii ca să ia medicamentele care înlăturau senzaţia de greaţă provocată de chimioterapie. Le trebuia apoi timp amândurora ca să adoarmă iar şi, în acea perioadă, soţul ei a început să citească Psalmii cu voce tare. Într-o noapte, ea l-a prins că a sărit de la Psalmul 87 direct la 91. Marty evitase cuvintele psalmului 88 ("... mi se apropie viaţa de locuinţa morţilor. Sunt pus în rândul celor ce se pogoară în groapă... ") şi a trecut la o imagine mai consolatoare: "El te va acoperi cu penele Lui, şi te vei ascunde sub aripile Lui."

   "De ce ai sărit peste psalmii aceia?", l-a întrebat soţia lui. Marty i-a spus că nu era sigur că ea putea suporta psalmul 88 în seara aceea. "Întoarce-te la el. Citeşte-l", i-a cerut ea. "Dacă nu sunt gata să înfrunt întunericul din el, cum am să văd lumina din ceilalţi?"

   Mai târziu, Martin Marty a scris o carte despre acea perioadă dificilă (A Cry of Absence; Strigătul absenţei) în care aprecia că, în acest text clasic de devoţiune creştină, jumătate din psalmi au un ton sumbru, şi doar o treime degajă o atmosferă solară, senină. Psalmii ajută la "îmblânzirea spaimei şi durerii" în împrejurări ca acelea prin care trecea soţia lui. S-a agăţat de cuvintele altora când ale lui au secat.

   Marty mărturiseşte că, de-a lungul vieţii lui de credinţă, în ciuda eforturilor repetate, rareori a avut sentimentul unei legături directe cu Dumnezeu; putea să numere pe degete de câte ori L-a simţit acolo". A descoperit că, în comunicarea cu Dumnezeu, trebuie să se bazeze pe mijloace secundare de abordare, cum ar fi Psalmii, oarecum înrudiţi cu scrisorile de dragoste pe care le schimbă îndrăgostiţii între ei, şi să păstreze legătura cu El chiar şi în timpul unei perioade de absenţă.

   Toţi cei care stau în tovărăşia lui Dumnezeu trec prin etape cu momente luminoase, pline de bucurie, dar şi prin clipe întunecate, viforoase. Terry Muck face o analogie din două perspective contrastante, cea a ţăranilor şi a orăşenilor. El îl citează pe un fermier bătrân care lucrează şi la o fabrică din oraş:

   Cea mai mare diferenţă pe care o văd este că orăşenii cred întotdeauna că anul acesta trebuie să fie mai bun decât cel care a trecut. Dacă nu li se măreşte leafa, nu-şi cumpără ceva nou, sau nu-şi îmbunătăţesc oarecum starea materială, se cred nişte rataţi. Noi, cei care muncim pământul, vedem lucrurile puţin diferit. Noi ştim că vor fi ani buni şi ani răi. Nu avem nici un control asupra vremii. Nu putem preveni o recoltă slabă. Nu putem împiedica bolile. Aşa că ne-am deprins să muncim din greu şi cu gândul că trebuie să ducem orice vine asupra noastră.

   De atunci, întocmai ca un fermier, am cunoscut şi ani buni şi ani mai răi în viaţa mea de rugăciune, vremuri de mulţumire sufletească şi recunoştinţă, dar şi vremuri de tulburare lăuntrică şi derapaj. Mă aşteptam la o creştere în linie dreaptă, ceva în genul graficelor; în schimb, privind în urmă, văd că momentele cele mai întunecate mi-au consolidat credinţa şi că, într-un fel, cuvintele scrise în acele perioade au fost folosite de Dumnezeu pentru a le vorbi altora.

   Mulţi pastori cunosc experienţa întoarcerii acasă duminica după-amiaza cu sentimentul că totul a fost un eşec lamentabil, doar pentru a auzi de la un credincios din congregaţie că predica din acea zi i-a vorbit mai mult ca oricare alta. Poate că şi Dumnezeu vede rugăciunea noastră în acelaşi fel. Aşa cum scria C. S. Lewis: "În concepţia mea, rugăciunile care ne par nouă cele mai slabe pot să fie de fapt, în ochii lui Dumnezeu, cele mai bune." (fragment)