Evangheliile susţin că Isus, evreul care a crescut într-un sat din Galileea, a fost Fiul lui Dumnezeu, trimis din cer pentru a conduce lupta împotriva răului. Această afirmaţie ridică imediat în mintea noastră întrebări cu privire la priorităţile lui Isus. Cap de listă: dezastrele naturale. Dacă Isus a avut puterea de a vindeca bolile şi de a învia morţii, de ce nu a atacat şi câteva macro-probleme, cum ar fi cutremurele şi uraganele, sau mulţimea de viruşi mutageni care infectează pământul?

   Filozofii şi teologii cred că multe din bolile care bântuie azi pe pământ sunt consecinţe ale libertăţii umane, ceea ce ridică un întreg set de noi întrebări. Este într-adevăr libertatea un lucru bun? Avem libertatea de a ne omorî unul pe altul, de a duce războaie la scară mondială, de a secătui de toate resursele planeta pe care trăim?  Suntem liberi să-L sfidăm chiar şi pe Dumnezeu şi să trăim fără constrângeri, ca şi cum n-ar mai exista o altă viaţă, o altă lume? Cel puţin, Isus ar fi putut furniza o dovadă incontestabilă prin care să-i reducă la tăcere pe sceptici, înclinând balanţa decisiv în favoarea lui Dumnezeu. După cum stau lucrurile însă, Dumnezeu pare uşor de ignorat sau de negat.

   În zilele în care S-a aflat în pustie, pentru a se întâlni faţă în faţă cu acuzatorul Său, ca prim act "oficial" al statutului Său de om matur, Isus a avut ocazia să se ocupe de aceste probleme. Satan însuşi L-a ispitit pe Fiul lui Dumnezeu să acţioneze după alte reguli şi să-şi atingă scopurile printr-o metodă impresionantă şi rapidă. Pe nisipurile Palestinei au fost puse în cântar atât caracterul lui Isus cât şi istoria umanităţii.

   În Paradisul regăsit, de Milton, o continuare a poemului său epic Paradisul pierdut, momentul crucial în efortul lui Isus de a recâştiga lumea este ispitirea, nu crucificarea. În Eden, bărbatul şi femeia au căzut pentru că s-au lăsat înşelaţi de Satan, care le-a promis o cale de a se ridica deasupra statutului pe care-l primiseră. Câteva milenii mai târziu, un alt reprezentant - al doilea Adam, în exprimarea lui Pavel - a fost supus unui test similar, deşi, în mod curios, inversat. Veţi fi ca Dumnezeu, a spus şarpele în Eden primei perechi; Nu poţi fi om, L-a provocat Ispititorul pe Isus în pustie.

   Citind relatarea ispitirii îmi este clar că, în absenţa unui martor ocular celor petrecute acolo, toate detaliile trebuie să fi fost date de Isus Însuşi. Dintr-un motiv anume, Isus S-a simţit obligat să dezvăluie ucenicilor Săi acel moment de luptă şi slăbiciune personală. Cred că ispitirea a fost un conflict autentic, în care în mod sigur Isus S-a simţit obligat să dezvăluie ucenicilor Săi acel moment de luptă şi slăbiciune personală. Cred că ispitirea a fost un conflict autentic, în care în mod sigur Isus nu a jucat un rol după o scenă cu un final prestabilit. Acelaşi Ispititor care a găsit un punct vulnerabil fatal în Adam şi Eva şi-a îndreptat cu precizie atacul mortal împotriva lui Isus.

   Luca prezintă astfel scena, subliniindu-i caracterul dramatic: "Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors la Iordan, şi a fost dus de Duhul în pustie, unde a fost ispitit de diavolul patruzeci de zile. N-a mâncat nimic în zilele acelea: şi după ce au trecut acele zile a flămânzit." Ca într-o luptă corp la corp dintre doi războinici, doi uriaşi ai universului s-au întâlnit pe o scenă pustie. Unul, la începutul misiunii Sale, a ajuns pe teritoriul inamic sleit de puteri. Celălalt, încrezător, pe teritoriul propriu, a luat iniţiativa.

  Anumite detalii din scena ispitirii îmi dau de gândit. Satan I-a cerut lui Isus să transforme o piatră în pâine, I-a oferit toate împărăţiile pământului şi L-a îndemnat să Se arunce de la înălţime pentru a verifica promisiunea pe care a făcut-o Dumnezeu de a-L păzi de orice rău fizic. Ce este rău în aceste solicitări? Cele trei ispite par să fie prerogativele lui Isus, exact calităţile pe care evreii aşteptau să le găsească la Mesia. Nu este înmulţirea pâinilor pentru cei cinci mii o realizare mult mai impresionantă? La fel, înfrângerea morţii şi învierea prin care devine Regele regilor? Cele trei ispite nu reprezintă un rău în sine - şi totuşi, acolo în pustie, s-a întâmplat ceva esenţial.

   Poetul britanic G. M. Hopkins prezintă ispitirea ca pe o întâlnire în care Isus şi Satan se prezintă unul altuia. Neînţelegând Întruparea, Satan nu ştie sigur dacă Isus este un om obişnuit, o teofanie sau un înger cu puteri limitate, ca el însuşi. El Îl provoacă pe Isus să facă minuni pentru a vedea de ce putere dispune. Martin Luther duce mai departe această idee, spunând că în întreaga Lui viaţă Isus "a umblat cu atâta smerenie, trăind printre bărbaţi şi femei păcătoase, încât nu a fost preţuit la adevărata Lui valoare", şi, din această cauză, "Diavolul L-a privit de sus şi nu L-a recunoscut". Pentru că Diavolul vede numai de departe, vede numai ce este mare şi impunător şi se identifică cu ceea ce vede, el nu se uită la lucrurile umile, mai prejos decât el."

   În relatările Evangheliilor, cei doi adversari se tratează cu un soi de respect prudent, ca doi boxeri care se învârt în ring unul în jurul celuilalt. Probabil că cea mai mare presiune pe care a simţit-o Isus a fost dorinţa de a pune capăt ispitirii. De ce să nu-l distrugă pe Ispititor şi să salveze istoria omenirii de rău? Isus însă a considerat că încă nu venise momentul.

   În ce-L priveşte, se pare că Satan este dispus să renunţe la stăpânirea asupra lumii în schimbul satisfacţiei de a stăpâni peste Fiul lui Dumnezeu. Cu toate că Satan este cel care îl supune unor probe pe Isus, în final el este cel care pierde. În două dintre ispite el Îi cere lui Isus să demonstreze cine este; în a treia Îi cere să i se închine, ceva ce nici nu poate fi vorba ca Dumnezeu să accepte.

   Ispitirea îl demască pe Satan, în timp ce Dumnezeu rămâne pe mai departe necunoscut. Dacă eşti Dumnezeu, spune Satan, lasă-mă mut de uimire! Fă exact ce-ar face Dumnezeu!, la care Isus îi răspunde: Numai Dumnezeu îmi poate da asemenea porunci, de aceea nu fac nimic la porunca ta.