Povara dezamăgirii

Îmi ungi capul cu untdelemn (Psalmul 23.5)

   "Dez" schimbă totul. Cu "dez" acord, devine dezacord. Informare se schimbă în dezinformare. Nădejde este dintr-o dată deznădejde. Ce a fost avantaj devine dezavantaj. Onoare devine dezonoare şi ordine se transformă în dezordine. Totul din cauza lui dez. Cu greu am putea găsi un prefix care să schimbe mai mult sensul unui cuvânt. Şi cu greu am putea găsi un exemplu mai bun al puterii lui decât cuvântul dezamăgire.

   Cu toate că nu recunoaştem, celor mai mulţi dintre noi ne place să trăim în amăgire. Amăgirea ne protejează de viaţa reală. Amăgirea ne ţine în orizontul de anticipare a unui viitor fericit pe acest pământ. În adâncul sufletului nostru însă ştim că mai devreme sau mai târziu amăgirea ne va trăda. Continuăm totuşi să ne  agăţăm de ea. Dezamăgirea însă ne trezeşte la realitate. Ceea ce am sperat că se va întâmpla, nu s-a întâmplat. Ne-am dorit sănătate, dar ne-am îmbolnăvit. Ne-am dorit să ne pensionăm, dar ni s-a spus că trebuie să mai muncim pentru o perioadă. Divorţ în loc de o viaţă de familie. Destituire în loc de promovare. Ce facem în astfel de situaţii? Ce să facem cu dezamăgirile noastre?

   Am putea face ce a făcut domnişoara Haversham. Ţi-o aminteşti pe domnişoara cu acest nume din romanul Marile speranţe, de Ch. Dickens? Părăsită de logodnicul ei tocmai înaintea nunţii, amăgirea ei a devenit dezamăgire. Cum a răspuns ea? Nu prea bine. A închis storurile de la toate ferestrele, a oprit toate ceasurile din casă, a lăsat tortul de nuntă pe masă ca păianjenii să-şi ţeasă pânza în jurul lui, şi a continuat să-şi poarte rochia de mireasă până când aceasta a ajuns să atârne îngălbenită pe trupul ei împuţinat şi sfrijit. Inima ei rănită i-a distrus viaţa. Putem face ce a făcut ea. Sau putem face ce a făcut apostolul Pavel. Dorinţa lui era să misioneze în Spania. Însă Dumnezeu, în loc să-l trimită în Spania,l-a trimis în închisoare. Zăcând în închisoarea romană, Pavel ar fi putut face ce a făcut domnişoara Haversham, dar nu a făcut. El a spus "Cât timp stau aici, aş putea scrie câteva scrisori". Şi aşa în Biblia ta ai Epistolele către Filimon, filipeni, coloseni şi efeseni. Fără îndoială Pavel ar fi făcut o lucrare bună în Spania. Dar s-ar fi comparat aceasta cu lucrarea făcută de cele patru epistole?

   Ai fost şi tu unde a fost Pavel. Ştiu că ai fost. Erai cu toate pânzele sus să te îndrepţi spre Spania ta: spre o facultate sau spre căsătorie sau spre independenţă . . . dar a trebuit să rămâi pe loc pentru că ai primit vestea că eşti însărcinată sau pentru că ţi s-a îmbolnăvit un părinte. Şi ai ajuns la închisoare. Adio, Spania. Bună, Roma. Adio, amăgire. Bună, dezamăgire. Bună, durere.

   Ce-ai făcut în acele momente? Sau mai bine zis, ce faci în astfel de momente? N-ai nevoie de puţin ajutor? Cred că am găsit ce-ţi trebuie Cinci cuvinte din versetul al cincilea al Psalmului douăzeci şi trei: "Îmi ungi capul cu untdelemn."

   A, nu vezi legătura, şi te întrebi ce are a face un verset în care se vorbeşte despre ulei cu rănile care rămân în urma dezamăgirilor vieţii. O lecţie scurtă de zootehnie ar putea ajuta aici. În Israelul din vechime, păstorii foloseau uleiul cu trei scopuri: să alunge insectele, să prevină conflictele şi să vindece rănile. Pe oameni insectele îi pot deranja, dar pe oi le pot omorî. Muştele şi ţănţarii pot transforma vara într-un timp de tortură pentru turma de oi. Să luăm exemplu musca nărilor. Când apare un roi de astfel de muşte, oile intră în panică. O iau la fugă; se ascund; îşi scutură capetele cu putere în sus şi în jos ore în şir. Uită să mai mănânce. Nu pot dormi. Oile care alăptează nu o mai fac, şi mieii nu mai sug. Întreaga turmă poate fi dezmembrată, chiar distrusă de prezenţa a câteva muşte. Pentru ca aceasta să nu se întâmple, păstorul îşi unge oile. El unge capul fiecărei oi cu un ulei cu efect respingător. Mirosul acelui ulei ţine muştele la distanţă, astfel că turma poate sta liniştită. Liniştită, dar numai până la sezonul împerecherilor. În cea mai mare parte a anului, oile sunt animale liniştite, pasive. În sezonul împerecherilor însă totul se schimbă. Berbecii îşi coboară capetele şi BUM! A început bătaia berbecească. Pentru a preveni rănirea berbecilor, păstorul îi unge. El întinde o unsoare peste boturile şi capetele lor. Unsoarea aceasta îi face să alunece unul pe lângă celălalt în loc să se lovească. Cu toate acestea, în astfel de lupte se produc totuşi şi răniri. Şi aceste răni sunt cel de-al treilea motiv pentru care păstorul îşi unge oile.

   Cele mai multe răni pe care păstorul le tratează sunt răni obişnuite de genul înţepături cu spini, loviri de stânci. De aceea păstorul examinează zilnic turma căutând eventuale răni. Nu vrea ca rana de azi să devină infecţia de mâine.

   Şi nici Dumnezeu nu vrea asta. Ca şi oile, şi noi avem răni, dar ale noastre sunt răni ale inimii cu care rămânem în urma dezamăgirilor. Dacă nu suntem prevăzători, rănile acestea duc la amărăciune. De aceea, ca şi oile, avem nevoie de tratament. "El ne-a făcut, ai Lui suntem. Noi suntem poporul Lui şi turma păşunii Lui" (Psalmul 100.3)

   Oile nu sunt singurele care au nevoie de îngrijire preventivă, şi nu sunt singurele care au nevoie de o atingere vindecătoare. Şi noi ne irităm reciproc, ne batem berbeceşte şi ne rănim. Multe din dezamăgirile din viaţa noastră încep cu o iritare. Mare parte din problemele noastre nu sunt cauzate de atacuri de amploare asupra noastră, ci de roiul de zi cu zi al frustărilor, ghinioanelor şi al supărărilor de tot felul. Ca şi oile nu mai dormi bine, nu mai ai poftă de mâncare. Ba poate chiar te izbeşti cu capul de vreun copac de câteva ori. Sau poate te izbeşti cu capul de vreo persoană. Este uimitor ce capete tari avem când ne izbim unii de ceilalţi. Unele din rănile noastre cele mai adânci le căpătăm în urma izbiturilor cap în cap pe care ni le administrăm unii altora.

   Ca şi în cazul oilor, în cea mai mai mare parte a lor rănile pe care le avem sunt căpătate în timpul cât ne aflăm la păşune. Păşunea oilor însă este mult mai atrăgătoare. Oile sunt rănite de spini şi ciulini. Noi suntem răniţi de îmbătrânire, pierdere şi boală. Unii dintre noi ajung să cunoască trădarea şi nedreptatea. Nu trebuie decât să trăim suficient în lumea asta, şi cei mai mulţi dintre noi vom căpăta răni adânci, de un fel sau altul. Aşa că şi noi, ca şi oile, ajungem să fim răniţi. Dar tot ca şi oile, avem un Păstor.

   Nu a turnat Isus din uleiul preîntâmpinării peste ucenicii Lui? El S-a rugat pentru ei. Înainte de a-i trimite, i-a echipat. Le-a descoperit sensurile ascunse ale pildelor pe care le-a spus. A pus capăt certurilor dintre ei şi le-a alungat temerile. Pentru că a fost un Păstor bun, i-a protejat împotriva dezamăgirilor. Însă Isus nu doar a prevenit apariţia rănilor, ci le-a şi vindecat când totuşi au apărut. A atins ochii orbului. A atins infecţia leprosului. A atins trupul fetiţei moarte. Isus se îngrijeşte de turma Lui. El a atins inima căutătoare de adevăr a lui Nicodim. A atins inima deschisă a lui Zacheu. A atins inima zdrobită a Mariei Magdalena. Isus îngrijeşte de turma Lui. Şi îngrijeşte şi de tine! Cu condiţia să-L laşi. Cum? Paşii sunt simpli.

   Mai întâi du-te la El. Ai venit cu dezamăgirile tale la Dumnezeu?  Înainte de a merge oriunde altundeva cu dezamăgirile tale, du-te cu ele la Dumnezeu!

   Probabil nu vre să-L deranjezi pe Dumnezeu cu rănile tale. El are de rezolvat probleme mult mai mari şi grave cum sunt foametea, epidemiile, războaiele. De ce i-ar păsa de micile mele probleme? îţi spui. De ce nu-L laşi pe El să decidă asta? Lui i-a păsat de o nuntă pentru a nu-i lăsa pe nuntaşi fără vin. I-a păsat destul de achitarea de către Petru a impozitului pentru a-i da moneda de care avea nevoie. I-a păsat de femeia de la fântână. Şi-I pasă şi de tine! Primul pas pe care trebuie să-l faci este să mergi la persoana potrivită. Du-te la Dumnezeu!

   Pentru a putea fi unse, oile trebuie să stea liniştite, să-şi aplece capetele să lase păstorul să-şi facă treaba. Când venim la Dumnezeu, cerem, nu pretindem. Venim cu speranţe mari şi cu o inimă smerită. Noi mergem la El. Ne plecăm înaintea Lui şi ne încredem în El.

   Oile nu înţeleg cum îndepărtează uleiul muştele, nu înţeleg cum vindecă rănile. Tot ce ştiu ele este că în prezenţa păstorului se întâmplă ceva. Şi asta trebuie s-o ştim şi noi.

   Du-te.

   Apleacă-te.

   Încrede-te.

   Merită să faci o încercare, nu crezi?