Aceasă ultimă parte a Cântării (8.1-4) începe cu dorul miresei după izbăvirea din robia şi geamătul naturii fizice. Pe măsură ce credinciosul creşte într-o mai adâncă legătură cu Hristos, cum este cazul acestei fete iubirte, există o conştiinţă crescândă că prezenţa omului din afară sau a învelişului cărnii impune limite asupra duhului dinlăuntru. Omul ascuns al inimii se înnoieşte în fiecare zi, dar omul din afară se trece cu fiecare zi. Acest trup de carne, supus putrezirii, este păstrat pentru vremea ce i-a fost hărăzită prin reînnoirea şi înviorarea făcută de Duhul Sfânt, însă de murit trebuie să moară negreşit. Puterea lui Dumnezeu se manifestă adesea prin slăbiciunea trupului, cu toate acestea el rămâne foarte mult ca un ţepuş în coasta duhului. Astfel, pe măsură ce credinciosul creşte în sentimente duhovniceşti de afecţiune şi se dezvoltă, ajungând la maturitate, el devine conştient că desăvârşirea finală încă este îngrădită de limitele actuale ale cărnii. Deşi credinciosul a adus primele roade ale unei vieţi de înviere în omul dinlăuntru, el nu este absolvit de acel suspin interior ce se face auzit în toată creaţia. (Romani 8.22,23).

   Atâta vreme cât credinciosul trăieşte în puterea cărnii, nu există nicidecum conştiinţa nevoii de răscumpărare a trupului. Numai pe măsură ce unirea cu Hristos devine o realitate mai adâncă încep credincioşii să desluşească deosebirea dintre omul din afară şi cel dinlăuntru. Dacă trupul nu este de-a dreptul o piedică, el arată în cel mai bun caz o foarte mare slăbiciune, iar, într-o stare avansată de maturitate spirituală, nevoia de răscumpărare a trupului devine o etapă a harului de cea mai mare însemnătate (8.1).

   În vechime, în Israel, sărutul în public între bărbaţi şi femei, chiar între soţ şi soţie, era considerat a fi o încălcare a regulilor de bună-cuviinţă. Singura excepţie îngăduită era între rudele de sânge, cum sunt fratele şi sora. Aşa se face că fata se simţea împiedicată şi în imposibilitatea de a dezvălui în chip potrivit înaintea lumii realitatea farmecului Său şi a profunzimii iubirii ei pentru El. Deci ea, de fapt, spunea: "O, de ai fi fratele meu - ca să pot arăta pe deplin unitatea desăvârşită a relaţiei noastre în Dumnezeu, astfel încât, atunci când îmi recunosc şi exprim în mod public dragostea mea faţă de Tine, Iubitul meu, să nu fiu privită cu dispreţ şi luată în râs de alţii, ca având o afecţiune nelalocul ei. În timp ce încă dăinuieşte aici, pe pământ, existenţa mea în trup, sunt foarte conştientă de neputinţa mea de a fi faţă de Tine tot ce ar trebui să fiu şi de faptul că bătaia de joc a altora îmi îngrădeşte sentimentele de dragoste. La început, singura-mi dorinţă era ca Tu să mă săruţi astfel încât să mă pot lăuda că iubirea Ta este toată avuţia mea. Acum însă, eu sunt cea care doreşte să Te sărute. Întruna aş urca să-mi exprim dragostea faţă de Tine şi să caut să aduc mulţumire inimii Tale prin iubirea mea. Piedica principală din calea deplinei exprimări a sentimentelor mele de afecţiune este legătura mea cu pământul. Atâta timp cât rămân în trupul acesta, manifestarea completă a unităţii absolute nu poate fi încă realizată. Sunt dar pururea cercetată de gândul că nu Te slujesc aşa cum trebuie (8.2).

   Aşadar, ea continua cam în felul acesta: "Când va veni acea zi de eliberare desăvârşită, va fi neapărată nevoie, Preaiubitul meu, să Te duc în Ierusalimul acela de sus, care este mama noastră a tuturor (sistemul harului, ca în Galateni 4.26), astfel încât să învăţ să exprim perfect marea doctrină a harului. Atunci voi ştii că nimic nu se datorează firii pământeşti - absolut nimic. Trebuie deci, să capăt izbăvirea definitivă de acest trup de carne, astfel încât nici această carne neproslăvită să nu mai ia parte la lauda mea. Atunci, toată roada duhovnicească adusă de viaţa mea va fi stoarsă şi preschimbată în vin mirositor, care să umple paharul Tău de încântare. Roada spiritului dată de Tine nu va avea nici un dram de slavă a firii şi nu va exista nici cel mai mic lucru pentru satisfacţia mea personală. Toate rodiile de astăzi, atât de pline de sămânţă, se vor transforma atunci într-un vin dulce şi mirositor, care să aducă mulţumire inimii Tale. Când voi fi eliberată de ultimile rămăşiţe ale firii pământeşti, atunci Îţi voi aduce tot ce am şi totul va fi spre desfătarea Ta în vecii vecilor." (8.3)

   Deci ea spune: "În acea binecuvântată zi a izbăvirii finale de limitele pământeşti, voi fi pe de-antregul îmbrăţişată de Tine. Mâna Ta cea stângă va fi sub capul meu, sprijinindu-mă să privesc necurmat faţa Ta. Dreapta Ta mă va ţine într-o îmbrăţişare plină de dragoste încât voi fi în stare să Te privesc faţă către faţă. După o asemenea zi, Preaiubitul meu năzuieşte inima mea. O, de-ar veni curând ziua aceea!" (8.4)

   Mireasa fecioară trăieşte acum cu nădejdea că Domnul ei va reveni, iar ea va fi curând răpită să fie cu El în veşnicie. Sentimentele ei sunt sentimente de extaz, ele fiind acum îndreptăţite şi corecte, datorită dragostei depline şi mature. Este o stare de fericită aşteptare, roada unui îndelungat exerciţiu de ordin spiritual.

   Ea nu vrea ca alţii să-i tulbure această aşteptare binecuvântată sau să intervină, cu un întins braţ firesc şi să producă iarăşi o ruptură în viaţa ei spirituală, până ce ea se va ridica în prezenţa Lui glorioasă.