Apoi, în cele din urmă, o vedem exact înaintea răpirii, în capitolul 8 versetele 5-14.

   De două ori se pomeneşte în Cântare faptul că ea se suie din pustie. Prima referire din 3.6, s-a făcut la începutul unirii ei cu Domnul. A urmat o lepădare de sine de dragul Domnului. A venit apoi dorinţa de a trăi în întregime prin viaţa Domnului. În final, ea a ajuns să locuiască în mijlocul tuturor binecuvântărilor de har dăruite de Domnul.

   Din punctul acesta, ea a cunoscut un progres constant şi însemnat, în înaintarea ei, a început să lase în urmă acel soi de viaţă spirituală săracă, înfăţişat metaforic printr-o pustie. Ieşind din acest fel de vieţuire propriu deşertului, au existat momente când s-a clătinat ori pasul i s-a poticnit pentru o scurtă bucată de timp. Nu vrem să spunem că astfel de orpiri au fost necesare sau inevitabile, dar am îndrăznit să spunem că au putut fi iertate. Viaţa ei, mânată de un dor de ducă spiritual, a fost părăsită pentru totdeauna, datorită legăturii profunde şi vitale pe care o avea cu Preaiubitul său. Ea mergea în pas cu Domnul ei în toate drumurile Lui. Trebuie să întrebăm acum, aşadar, de ce face Domnul din nou referire la venirea ei din pustie. La prima vederea, se pare că tot ce s-a întâmplat cu ea între timp s-a petrecut în vreme ce încă se afla într-o pustie spirituală. Se cuvine, aşadar, să înţelegem ce anume semnifică această pustie. Noi ştim bine din experienţa noastră personală că unul dintre pustiurile noastre este o viaţă marcată de sărăcie şi pribegie spirituală. Dar un alt pustiu însă este lumea în care trăim, în care întâlnim atâtea necazuri şi încercări. Primul pustiu este în domeniul spiritual, cel de-al doilea - în lumea fizică, care îşi exercită presiunile din multe părţi.

   Aşa cum găsim izbăvire de pustia pribegiei spirituale interioare, tot aşa putem afla eliberarea de puterea şi de presiunile exterioare ale lumii dimprejurul nostru. Căci, atunci când Duhul Sfânt preia controlul complet asupra noastră prin prezenţa-I care locuieşte în noi, trăim experienţa eliberării, nu numai de pustia dinăuntru, ci şi cea dinafară. Crucea lui Hristos este cea care ne izbăveşte de pustia spirituală, chemarea revenirii Lui eliberându-ne de rătăcirea noastră prin lumea de azi şi de atracţiile ei - căci făgăduinţa întoarcerii Lui ne cheamă să fim pregătiţi.

   Duhul Sfânt foloseşte din nou metoda interogaţiei printru-un al treilea grup. "Cine este aceea care se suie din pustie?" El ne-o zugrăveşte pe mireasă urcându-se din pustie, rezemându-se din ce în ce mai mult pe Iubitul ei. Pe măsură ce înaintează, ea vine din ce în ce mai clar în câmpul vizual şi în centrul atenţiei. El întreabă: "Cine este ea?" Aceasta are menirea să stârnească o replică foarte lămurită din partea Iubitului în Persoană.

   Un lucru este limpede în această imagine, şi anume faptul că înrâurirea şi chemarea revenirii Lui se întind pe o perioadă de timp. Această chemare o inspiră pe fecioara iubită să lase lumea în urmă, umblând pas cu pas alături de Domnul.

   Vedem aşadar, că revelaţia şi realitatea întoarcerii lui Hristos în viaţa unui credincios încep din clipa în care el este atras în afara lumii, pe care, sub imboldul irezistibil al unei chemări cereşti, o lasă în urmă.Faţa îi este îndreptată cu hotărâre spre ţinta cerească; iar lumii îi întoarce spatele. Fata nu aparţine lumii, ci se întoarce de la toate atracţiile acesteia spre o apropiere din ce în ce mai mare de Domnul ei. În acelaşi fel a fost pregătit Enoh să fie luat la Cer.

   Să nu ne închipuim vreodată că evenimentul brusc al întoarcerii Domnului şi răpirea noastră la Cer vor produce vreo schimbare la fel de bruscă în starea noastră spirituală. Tocmai pregătirea noastră spirituală este cea care ne ajută să fim gata pentru întoarcerea Lui, lucru care presupune o umblare strânsă cu El.

   Deci prezentul este o vreme a pregătirii, iar pregătirea cea mai bună este aceea care poate vedea în fata iubită pe Iubitul ei, pe măsură ce iese din lume şi se sprijină tot mai mult de El. Aceasta este o recunoaştere a faptului că, în ea însăşi, este complet neputincioasă şi că are nevoie de ajutorul Lui pentru o astfel de umblare. "Rezemată de Iubitul ei" mai înseamnă şi că ea este asemenea unei poveri care trebuie purtată; fata îşi află odihna numasi sprijinită de umerii puternici ai Preaiubitului ei. Ea este "rezemată de Iubitul ei" de parcă, aidoma lui Iacov odinioară, încheietura coapsei sale (puterea firească) ar fi ruptă, lipsind-o de orice reazem. "Rezemată de iubitul ei" trimite, de asemenea, cu gândul la neputinţa ei de a-şi croi singură calea afară din pustia lumii, fiind de aceea nevoită să rămână strâns alipită de Iubitul ei. Într-adevăr, Domnul poate pregăti un credincios pentru răscumpărarea finală, de aceea pregătirea pentru marele eveniment, "fără credinţă, e cu neputinţă". Conştienţi de starea totală de neajutorare în noi înşine, trebuie să ne sprijinim necontenit pe Domnul Isus, până când se va ivi, în totală uluire, întrebarea: "Cine este aceea (...) rezemată de iubitul ei?"