Ce înseamnă "n-au ajuns" la slava lui Dumnezeu? ("Căci toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu" Romani 3.23). Nu înseamnă că noi ar trebui să fim la fel de glorioşi ca şi Dumnezeu şi că nu am reuşit să îndeplinim lucrul acesta. În acest sens, chiar trebuia să nu ajungem acolo! Cea mai bună explicaţie a pasajului din Roamni 3.23 este Romani 1.23. Aici se spune că cei care nu L-au glorificat pe Dumnezeu sau nu I-au mulţumit au înnebunit şi "au schimbat slava Dumnezeului nepieritor într-o icoană care seamănă cu omul supus putrezirii, păsări, animale cu patru picioare şi reptile". Acesta este modul în care nu ajungem la slava lui Dumnezeu: o schimbare cu ceva mai puţin valoros.

   Toate păcatele provin din faptul că nu acordăm valoarea supremă slavei lui Dumnezeu - aceasta este chiar esenţa păcatului.

   Iar noi toţi am păcătuit. "Nu este niciun om drept, nici unul măcar" (Romani 3.10). Niciunul dintre noi nu s-a încrezut în Dumnezeu aşa cum ar fi trebuit. Niciunul dintre noi nu a simţit profunzimea şi măsura mulţumirii pe care I-o datoram. Niciunul dintre noi nu L-a ascultat în conformitate cu înţelepciunea şi dreptatea Lui. Am schimbat mereu slava Lui pentru altceva şi L-am dezonorat din nou şi din nou. Ne-am încrezut în noi înşine. Ne-am însuşit meritul pentru darurile Sale. Ne-am îndepărtat de la calea poruncilor Sale, deoarece credeam că noi ştim mai bine ce avem de făcut.

   Prin toate acestea am batjocorit slava lui Dumnezeu. Răul imens al păcatului nu constă în rănile pe care ni le provoacă nouă  şi celor din jur - deşi acestea nu sunt răni mari! Răutatea păcatului se datorează dispreţuirii lui Dumnezeu. Ce i-a spus Dumnezeu lui David, prin profetul Natan, atunci când a comis adulter cu Batşeba şi a mers chiar până a-l ucide pe soţul acesteia? El nu i-a amintit împăratului că o căsătorie este inviolabilă sau că viaţa umană este sacră. Ci, El a spus: "M-ai dispreţuit".

   Dar aceasta nu este descrierea completă a stării noastre. Noi nu doar alegem să păcătuim; noi suntem păcătoşi. Biblia ne descrie inimile ca fiind oarbe, şi împietrite, şi moarte, şi incapabile să se supună legii lui Dumnezeu. Prin natura noastră suntem "copii ai mâniei".

   De aceea, cu toţii suntem supuşi condamnării veşnice din partea lui Dumnezeu: "Plata păcatului este moartea." (Romani 6.23) "Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui." (2 Tesaloniceni 1.9)

   Dispreţuind slava lui Dumnezeu prin nerecunoştinţă, neîncredere, şi neascultare, suntem condamnaţi să fim excluşi, pentru totdeauna, de la bucuria acelei slave în chinul veşnic al iadului.

   Cuvântul "iad" (gheenă) apare în Noul Testament de douăsprezece ori, de unsprezece ori pe buzele lui Isus. Iadul nu este un mit creat de predicatori posomorâţi şi furioşi. Este avertismentul solemn al Fiului lui Dumnezeu care a murit ca să-i elibereze pe păcătoşi de blestemul iadului. Ignorându-l, ne asumăm un mare risc.

   Iadul nu este un loc de chin. Nu este doar absenţa plăcerii. Nu înseamnă anihilare. Isus îl descrie în mod repetat ca pe un foc. "Oricine îi va zice "nebunule!", va fi supus pedepsei focului gheenei" (Matei 5.22). "Este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi decât să ai doi ochi şi să fii aruncat în focul gheenei, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge" (Marcu 9.47-48). Adesea, Isus ne-a avertizat că acolo  va fi "plânsul şi scrâşnirea dinţilor" (Matei 8.12, 22.13; 24.51; 25.30).

   Iadul nu este doar un loc de chin; este , de asemenea, şi veşnic. Iadul are un caracter curativ, în ciuda a ceea ce afirmă mulţi dintre scriitorii cunoscuţi din zilele noastre.

   Isus încheie pilda judecăţii finale cu următoarele cuvinte: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic", aşa cum şi "viaţa" este veşnică.

   O altă dovadă că iadul este veşnic este învăţătura pe care o dă Isus referitoare la existenţa unor păcate ce nu vor fi iertate în veacul care vine: "Dar oricui va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu îi va fi iertat, nici în veacul acesta, nici în cel viitor" (Matei 12.32). Dacă iadul are un caracter curativ, iar într-o bună zi va fi golit de toţi păcătoşii, atunci înseamnă că aceştia vor fi iertaţi. Dar Isus spune că există un păcat care nu va fi iertat niciodată.

   Ioan rezumă realitatea teribilă a chinului fără sfârşit în pasajul din Apocalipsa 14.11. "Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei care se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei".

   Din această cauză, iadul este drept. Unii au obiectat că pedeapsa veşnică este disproporţionată în raport cu gravitatea păcatului comis. Dar acest lucru nu este adevărat, deoarece gravitatea păcatului nostru este infinită. Să ne gândim la explicaţia dată de J. Edwards:

  "Păcatul de a dispreţui şi de a arunca oprobiul asupra unei alte persoane este, în mod proporţional, cu atât mai mult sau mai puţin scandalos, cu cât ne aflăm, într-o măsură mai mică sau mai mare, sub obligaţia de a asculta de persoana respectivă. De aceea, dacă avem în vedere o fiinţă faţă de care avem obligaţia infinită de a o iubi, cinsti şi asculta, faptul de a face exact inversul constituie o greşeală infinită.

   Obligaţia noastră de a iubi, cinsti şi asculta o persoană este direct proporţională cu iubirea sa, cinstea sa şi autoritatea sa... Dar Dumnezeu este o persoană infinit de iubitoare, deoarece El posedă o frumuseţe şi o desăvârşire infinită...

   Astfel, păcatul împotriva lui Dumnezeu, privit ca o violare a obligaţiilor infinite faţă de El, este un păcat infinit de scandalos, meritând astfel o pedeapsă infinită... Veşnicia pedepsei celor nedrepţi exprimă infinitatea păcatului..., deci nu este o exprimare deloc disproporţionată faţă de grozăvia păcatelor de care se fac vinovaţi."

   Atunci când fiecare fiinţă umană va sta în faţa lui Dumnezeu la judecata finală, Dumnezeu nu va avea nevoie să folosească vreo propoziţie din Scriptură pentru a ne dovedi cât suntem de păcătoşi şi cât de potrivită este, în acest sens, condamnarea noastră veşnică. Va trebui doar să pună trei întrebări:

   1) Nu a fost destul de clar în natură că tot ce ai avut a fost un dar şi că erai complet dependent de Creatorul tău pentru a primi viaţa şi suflarea?

   2) Oare sentimentul dreptăţii din inima ta nu i-a considerat vinovaţi pe acei oameni care nu ţi-au mulţumit aşa cum trebuia, ca reacţie la bunătatea de care ai dat tu dovadă?

   3) A fost oare viaţa ta plină de mulţumire şi încredere faţă de Mine pe măsura generozităţii şi autorităţii Mele?

   CAZ ÎNCHIS!