Cele mai mari aspirații, cele mai intense și pline de fericire vise ale oamenilor ce cred în Dumnezeu, sunt în legătură cu paradisul promis în Biblie. În primele capitole ale Bibliei ni se prezintă cum trăiau Adam și Eva fericiți în Eden. Apoi ei cad și urmează o istorie dureroasă și fascinantă prin intermediul căreia ni se dezvăluie modul cum Dumnezeu s-a implicat în drama existenței umane, punctul culminant fiind Golgota. Biblia în ultimele capitole se încheie într-o notă de triumf, pentru că oamenii mântuiți sunt readuși din nou în Eden.

În cartea Numeri capitolul 13 ni se relatează cum o generație întreagă ajunsese la hotarele Canaanului pământesc, ce poate fi folosit ca o ilustrație a celui ceresc. După o ieșire supranaturală din Egipt, după mai multe întâmplări brăzdate de elementul supranatural, conduși în mod vizibil de Dumnezeu în stâlpul de foc și  în nor, evreii ajung la hotarele țării promise, Canaanul pământesc. Țara despre care li se spusese că acolo curge lapte și miere, țara cea mult dorită și visată.

Inimile tuturor nutreau mari speranțe, gândeau că în sfârșit se va termina cu mersul istovitor prin pustie visau la prosperitate și fericire, o uriașă mulțime era nerăbdătoare la porțile Canaanului.

, , Vom intra, vom stăpâni țara, vom trăi cu puțin mai prejos ca în Eden, nimeni și nimic nu ne poate împiedica fericirea.”

Așa presupun că gândeau evreii în acele momente (probabil că și eu dacă aș fi fost acolo aș fi gândit la fel). Au hotărât ca doisprezece iscoade să meargă să aducă vești despre țară și locuitorii ei. Câte un om pentru fiecare seminție. Mulțimea privea cum la orizont cei doisprezece bărbați se contopeau în zare spre paradisul pământesc promis.

, , Da, totul va fi bine, vom trăi până la adânci bătrâneți în țara cea minunată.” Cam așa suna visul lor, însă s-a întâmplat o tragedia neprevăzută, nimeni nu se aștepta la așa ceva.

Iscoadele au pătruns în țară, au rămas fascinați de frumusețea țării promise. Realitatea era mai frumoasă decât cuvintele prin care țara le fusese descrisă în mod profetic. După patruzeci de zile, iscoadele s-au întors aducând cu ei din roadele țării. Mulțimea i-a înconjurat așteptând raportul lor. Iscoadele au început să descrie frumusețea și rodnicia țării, spunând că este o țară unde curge lapte și miere. Entuziasmul creștea, dorința de a pune mâna pe țară era la intensitate maximă. Dar zece dintre iscoade au început să spună că acolo sunt națiuni puternice și că i-au văzut pe fiii lui Anac, uriașii, și că ei înaintea lor erau ca niște lăcuste, iar zidurile cetății sunt înalte bine întărite de netrecut.

Toată fericirea mulțimii s-a transformat în nefericire, tot entuziasmul și credința în necredință și descurajare.

, , Deci nu vom intra este imposibil, visele noastre dragi se vor spulbera.”

A urmat dezastrul, cu toată pledoaria lui Caleb și aportul adus de Iosua, ei au căzut din har și au pierdut țara promisă. Frica de fiii lui Anac i-a împiedicat să intre în țara promisă. Au trecut patruzeci de ani până a murit acea generație în afară de cei doi bărbați ce au dat dovadă de credință și abia următoarea generație a ajuns în Canaanul pământesc, în mod supranatural. Au văzut paradisul cei zece, au admirat țara și totuși nu au putut rămâne în ea ca să o moștenească pe vecie. Ei au venit în fața mulțimii cu minunata solie:

, , Am văzut paradisul promis, totul este fascinant, dar uriașii, fiii lui Anac sunt mai tari decât noi.”

Mă întreb oare nu se gândeau la Dumnezeul lor minunat? Probabil că teama îi paralizase spiritual, iar acei uriași eclipsau în mintea lor frumusețea țării promise și puterea Dumnezeului lor. Mă impresionează un lucru din acest pasaj după ce într-o încercare disperată de a cuceri țara, despărțiți fiind de puterea divină mor destui dintre ei, se întorc și pribegesc prin pustie patruzeci de ani. Totuși exista atâta iubire și purtare de grijă din partea Cerului pentru acei oameni, deoarece mana cădea în fiecare dimineață. Erau în continuare conduși în mod supranatural. Cred că serviciile religioase de la cort continuau, iar harul atingea inima fiecăruia pentru a-l transforma și mântui. Nu se poate afirma câți au răspuns pozitiv și câți negativ, însă ceea ce pe mine mă uimește este această manifestare a bunătății divine față de acei oameni.

Dumnezeu îndeplinea față de ei minunatele Sale făgăduințe din cartea Numeri 6:22-27.

, , Domnul a vorbit lui Moise, și a zis: , , Vorbește lui Aaron și fiilor lui, și spune-le: , , Așa să binecuvântați pe copiii lui Israel, și să le ziceți: , , Domnul să te binecuvânteze, și să te păzească! Domnul să facă să lumineze Fața Lui peste tine, și să se îndure de tine! Domnul să-Și înalțe Fața peste tine, și să-ți dea pacea! Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel, și Eu îi voi binecuvânta.”

Într-o oarecare măsură ne asemănăm cu poporul Israel, care trecând Marea Roșie a pornit spre Canaan călătorind prin acel deșert mare și înfricoșător. Ocrotiți și educați de prezența lui Dumnezeu care dorea să-i ducă în țara cea minunată, și chiar dacă planul Său a eșuat cu prima generație din cauza elementului uman, planurile divine s-au împlinit cu cea de-a doua generație, deși nu fără unele căderi ale unora. Dar au fost educați, disciplinați și s-a dovedit în final că planurile lui Dumnezeu nu cunosc eșecul.

Oamenii pot eșua în aș găsi un loc în planurile lui Dumnezeu, însă planurile Sale vor reuși, iar rezultatele vor dăinui pentru veșnicie.

Înaintând prin acel pustiu, sub soarele dogoritor, israeliții trebuiau să privească la Hristos. În acea privire a credinței stătea reușita lor. Noi, cei de astăzi ce călătorim spre Canaanul ceresc, trebuie să privim de asemenea prin credință la Hristos. Privirea noastră trebuie să-L contemple pe Hristos în lucrarea Sa publică, în lepădarea Sa de sine, demonstrând iubirea agape pe crucea calvarului, murind pentru păcatele noastre. Hristos cel înviat și proslăvit, înălțat apoi la ceruri și mijlocind în sanctuarul ceresc pentru noi.

Aici este secretul reușitei. În privirea mea fixată asupra Lui cu ochii minții prin intermediul credinței, aceasta este marea taină și esență a creștinismului luptător și în final încoronat cu biruință.

, , Credința nu este o datorie de împlinit ci un act de iubire”, spunea Lev Tolstoi.

Străbătând pustiul acestei lumi suntem apăsați de diferite crize ce ne afectează pe fiecare diferit, loviți de valurile vieții trăim pe frontul marii lupte dintre bine și rău unde suntem confruntați cu ispite și necazuri. Iar în acest context ni se deschide la orizont posibilitatea intrării in Canaanul ceresc.

, , Voi vesti indurările Domnului, faptele Lui minunate, după tot ce a făcut Domnul pentru noi! Voi spune marea Lui bunătate față de casa lui Israel, căci i-a făcut după îndurările și bogăția dragostei Lui. În toate necazurile lor n-au fost fără ajutor, și Îngerul care este înaintea Feței Lui i-a mântuit; El Însuși i-a răscumpărat, în dragostea și indurarea Lui, și necurmat i-a sprijinit și i-a purtat în zilele din vechime.” Isaia 63:7; 9