"Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti, este bolnav", L-au înştiinţat Maria şi Marta pe Isus de starea fratelui lor Lazăr, ca într-un fel de rugăciune. Predicatorilor le place să scoată în evidenţă diferenţele dintre Marta cea activă, personalitatea de tip A, şi sora ei contemplativă, Maria. Ceea ce mă frapează pe mine la acest episod este reacţia lor identică la venirea lui Isus, aparent mult prea târziu pentru a-l mai putea ajuta pe Lazăr. "Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar mai fi murit fratele meu", spune Marta după ce dă fuga să-L întâmpine pe Isus. Ceva mai târziu, ajunge şi Maria, venind agale , şi spune acelaşi lucru: "Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu." Suferinţa şi mâhnirea profundă transced diferenţele de personalitate şi fac din noi toţi nişte oameni care se lamentează. Uneori nu avem nimic de oferit în rugăciunile noastre decât plângeri.

   Urmează răspunsul lui Isus, dar nu sub forma unei mustrări, ci a unui val de compasiune ("S-a înfiorat în Duhul Lui şi S-a tulburat"), punctat de cel mai scurt verset din Biblie: "Isus plângea."

   Un bărbat care slujeşte la o biserică din Colorado în calitate de pastor care se ocupă de problemele celor aflaţi în suferinţă, îmi aminteşte valoarea lacrimilor. John petrece mult timp vizitând bolnavii şi muribunzii, şi aproape nu e săptămână în care să nu oficieze cel puţin o înmormântare. În plus, are la rândul lui, doi copii care suferă de probleme genetice care le pun viaţa în pericol. "Evanghelicii au tendinţa de a dori în toate un final fericit", spune John. "Uneori, nu există final fericit, şi suntem pur şi simplu împietriţi în durere. Când mă aflu în preajma oamenilor care suferă, mă simt ca un scafandru care îi însoţeşte până în abisurile mării. Dacă ieşi la suprafaţă prea repede, vei suferi o depresurizare periculoasă. Trebuie să convieţuim o vreme cu durerea, s-o simţim, s-o lăsăm să răbufnească. S-ar putea ca, printre lacrimi, să zărim lucruri pe care nu le-am putut vedea când aveam ochii uscaţi."

   Nu numai Dumnezeu tolerează plângerile noastre în rugăciune, dar găsim în Biblie cuvinte care să exprime exact ceea ce simţim. Eugene Peterson a calculat că două treimi din Psalmi pot fi catalogaţi drept plângeri. Biblia nu se precipită spre finaluri fericite.

   O căsnicie nereuşită din care parcă nu este nici o ieşire. Un adolescent arogant care stoarce bugetul familiei şi manifestă resentimente în loc de apreciere. Un partener de căsătorie care nu arată nici un interes pentru relaţia dintre soţ şi soţie. Terorism global. Alegeri naţionale care merg în direcţia greşită. O biserică înveninată şi dezbinată. Un părinte atins de demenţă. Fiecare din aceste împrejurări ne îndreptăţesc la rugăciuni de plângere.

   Robertson McQuilkin, un om răbdător, după cum îl cunosc eu, mi-a mărturisit că-i venea să ţipe, ba chiar să-şi ia la palme soţia bolnavă de Alzheimer când iritarea ajungea la un nivel critic.

   Rugăciunea oferă o alternativă mai bună, exact aşa cum rugăciunile pătimaşe din Psalmi împotriva duşmanilor oferă o alternativă mai bună decât răzbunarea personală. Nu trebuie să ne simţim vinovaţi din cauza acestor rugăciuni ce exprimă frustarea, pentru că Dumnezeu le primeşte cu inima deschisă.