În perioadele grele, viziunea mi se îngustează, astfel încât mă gândesc doar la mine şi la problemele mele. Apoi, mai mult ca oricând, trebuie să-mi lărgesc viziunea, să extind cercul iubirii lui Dumnezeu. Trebuie să revăd cuvintele lui Pavel despre Dumnezeul care ne mângâie "pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz". E nevoie să-mi aduc aminte că slăbiciunea şi disconfortul pe care le simt eu temporar sunt lucruri pe care unii oameni trebuie să le înfrunte zi de zi.

   Cândva risipeam multă energie punându-I întrebări lui Dumnezeu. De ce trebuie să mai existe sărăcie într-o ţară bogată ca SUA? De ce trebuie ca un singur continent, Africa, să absoarbă ca un burete toate dezastrele lumii? Oare va veni vreodată "pacea pe pământ"? În cele din urmă, am ajuns să văd că aceste întrebări ni le adresează de fapt Dumnezeu nouă. Isus a arătat clar care este voia lui Dumnezeu pentru planetă - ce rol am eu în împlinirea acelei voi?

   Când mă rog pentru vindecarea SIDA în Africa, mă rog ca activitatea companiilor World Vision, World Concern şi Tear Fund să sensibilizeze mai mult oamenii, mă rog pentru starul rock Bono şi provocarea profetică lansată de el către biserică, pentru comitetetele de conducere ale companiilor farmaceutice care iau decizii grele, impunându-şi sacrificii, tocmai pentru a dona medicamente, pentru medici, asistenţi sociali şi educatori care lucrează în Africa, implicaţi direct în slujirea pacienţilor şi în găsirea unui adăpost pentru orfani. Astfel, prin rugăciune, îmi aduc şi eu modesta contribuţie.

   Când mă rog pentru prietenii mei cu boli atât de distructive cum sunt Alzheimer sau scleroza laterală amiotrofică, încerc să-mi amintesc să mă rog şi pentru cei care se ocupă de îngrijirea lor şi care au parte de aceleaşi tensiuni, iar uneori aceleaşi abuzuri. Mă rog să aibe putere şi curaj şi îndelungă răbdare. Majoritatea celor care au în grijă bolnavi vorbesc de un val de solidaritate şi sprijin de la rude, prieteni şi membri ai bisericii la debutul bolii. Cu timpul, acest sprijin se diminuează: din cauza unei slabe teologii a suferinţei, multe biserici tind să vadă oamenii nevindecaţi ca pe un lucru stânjenitor, ca pe un simbol al eşecului.

   Mă rog şi pentru resurse practice: provizii de strică necesitate, alimente şi asistenţi voluntari, asigurare medicală şi sprijin financiar. Evident că, rugându-mă astfel, trebuie să ascult şi mesajul pe care-l are Dumnezeu pentru mine. Ar trebui să particip activ la acest flux de dragoste şi compasiune iniţait de Dumnezeu? E cazul să devin unul din cei care pun umărul? (Cât priveşte vindecările amintite în evanghelii, toţi bolnavii, exceptând şapte dintre ei au fost aduşi la Isus de altcineva.) Rugăciunea e un act periculos.

   Pentru unii dintre noi, boala în sine ne poate împiedica de la activitatea directă. Dar cel puţin ne putem ruga. După trei accidente vasculare devastatoare, autoarea Corrie ten Boom, fosta "călătoare în slujba Domnului", care a cutreierat toată lumea, s-a trezit imobilizată la pat, singură, într-o cămăruţă cu vedere spre grădină. I-a rugat pe cei care o îngrijeau să pună pe toţi pereţii fotografii ale prietenilor şi misionarilor. Chiar şi când membrele i-au devenit inerte, ochii ei se mişcau de la o fotografie la alta, iar cei din cameră ştiau ce înseamnă acel lucru: Corrie se ruga.