Disponibilitatea unui om de a muri nu este neapărat contrară hedonismului creştin. În Evrei 11.26 spune că Moise "socotea batjocorirea pentru Hristos ca o  mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că privea la răsplătire". Nu avem nici un motiv să credem că Moise nu a mai privit la răsplata atotcompensatoare atunci când se lupta cu păcatul lui Israel.

   Dar desigur că aceasta nu rezolvă problema principală care se află în Romani 9.3. Pavel scrisese: "Aproape că doream să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei." Aceasta pare să fie o disponibilitate de a renunţa la urmărirea fericirii. Putem spune atunci că Pavel a încetat să fie un hedonist creştin prin faptul că a exprimat acest fel de dragoste faţă de cei pierduţi?

   Observă că el spune: "Aproape că doream să fiu eu însumi anatema." Motivul pentru care verbul este tradus cu "aproape că doream" constă în folosirea acestuia la timpul imperfect în limba greacă pentru a înmuia exprimarea şi a arăta că dorinţa nu poate fi împlinită. Henry Alford spune: "Semnificaţia imperfectului într-o astfel de exprimare este cea strictă şi adecvată ... actul nu este împlinit, deoarece intervine un obstacol."

   Buist Fanning spune că "acest imperfect deziderativ" este folosit pentru a contempla dorinţa, fără a permite cuiva să ajungă la punctul de a dori cu adevărat."

   Obstacolul este promisiunea precedentă din Romani 8.38-39: "Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nicio altă creatură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru." Pavel ştie că este imposibil să meargă în iad în locul conaţionalilor săi.

   Dar el spune că ar fi gata să facă acest lucru! Aceasta este adevărata problemă pentru hedonistul creştin! Trebuie să o luăm în serios. Pavel cântăreşte posibilitatea ipotetică a existenţei unei lumi în care un astfel de lucru s-ar putea întâmpla. Să presupunem că există o astfel de lume în care un păcătos neconvertit şi un om al credinţei ar putea sta în faţa tribunalului lui Dumnezeu spre a-şi primi judecata. Şi să presupunem că, în cazul în care sfântul este de acord, Dumnezeu inversează rolurile. Dacă sfântul ar fi de acord, Dumnezeu şi-ar retrage harul mântuitor, el devenind astfel potrivit pentru iad, aflându-se în necredinţă şi răzvrătire, şi i-ar da harul convertirii necredinciosului astfel încât acesta s-ar încrede în Hristos şi ar deveni potrivit pentru cer.

   Ce ar presupune dragostea într-o astfel de lume? Ar presupune jertfa totală de sine. Iar principiul hedonismului creştin ar înceta să se mai aplice.  Dar nu uita! Aceasă lume ipotetică nu există! Dumnezeu nu a creat o lume în care o persoană să poată fi condamnată veşnic din pricina unui act de dragoste.

   În lumea reală creată de Dumnezeu nu ni se cere niciodată să facem o astfel de alegere: eşti tu gata să fii condamnat pe vecie pentru mântuirea altora? În schimb, ni se spune constant că facerea de bine ne va aduce o mare răsplată şi că ar trebui să urmărim această răsplată.

   În mod paradoxal, disponibilitatea lui Pavel de a se gândi la un caz ipotetic de jertfă finală este o cale profundă şi dramatică de a spune cu şi mai multă putere: "Iată până unde ajunge bucuria mea de a vedea Israelul mântuit!" Dar vedem imediat imposibilitatea de a duce la îndeplinire o astfel de dorinţă: dacă mântuirea lor era o plăcere atât de mare pentru el, mai era oare iadul iad cu adevărat? Am putea spune că iadul este locul în care Pavel şi-ar atinge cea mai profundă şi nobilă dorinţă de a iubi? Aceasta este genul de neconcordanţă de care te loveşti într-o lume ipotetică ce nu poate exista.

   Într-o astfel de lume fericirea nu ar fi posibilă sub nicio formă. Căci, dacă Dumnezeu i-ar da unui sfânt posibilitatea de a fi veşnic condamnat spre mântuirea altuia, un astfel de sfânt nu ar mai putea să se suporte pe sine dacă ar spune nu. Şi dacă ar spune da, ar suferi veşnic în iad. El pierde în ambele situaţii.

   Dar hedonismul creştin nu este o filosofie pentru lumi ipotetice. El se bazează pe lumea reală creată de către Dumnezeu, ale cărui reguli sunt scrise în Sfânta Scriptură.

   În această lume reală nu suntem niciodată îndemnaţi sau nu ni se cere niciodată să devenim răi pentru ca binele să abunde. Ni se cere mereu să devenim buni. Adică să devenim acel fel de oameni care se desfată în bine, şi nu care doar îl îndeplinesc dintr-un simţ de datorie. Cuvântul lui Dumnezeu ne porunceşte să urmărim bucuria noastră.